Ce să ne facem?

Redăm aici traducerea textului „What are we to do?”, al cărui titlu am ales să-l traducem drept „Ce să ne facem?”, pentru a semnala diferența dintre întrebarea formulată de Colectivul Endnotes și de formularea preluată și utilizată de Lenin („Ce e de făcut?”). Chiar dacă spațiul teoretic românesc este destul de străin de dezbaterile anglo-francofone privind comunizarea, am ales să publicăm acest text deoarece este pe cât de polemic, pe atât de tehnic și — de ce nu? — apodictic cu privire la teoria comunizării. — traducătorii Comunizm

Recent, termenul „comunizare” a devenit un fel de buzzword. O serie de factori au contribuit la asta, cel mai important fiind intrarea în modă a anumitor texte. Dintre acestea, broșura The Coming Insurrection – asociată cu jurnalul francez Tiqqun și cu grupul „Tarnac 9”, care a dobândit prestigiul îndoielnic de a se afla în centrul unui scandal major de „terorism” – a fost de departe cea mai influentă. În plus, literatura volubilă produsă de valul luptelor studențești din California din toamna anului 2009 – o literatură parțial inspirată de astfel de texte franceze – a fost un factor semnificativ.¹ Confluența în această literatură californiană — pe de o parte — a unui limbaj influențat de tiqqunisme tipic grandilocvente și — pe de altă parte — a unor concepte derivate parțial din lucrările unei ultra-stângi franceze mai marxiste – și prezența convenabilă în ambele puncte de referință a unui termen destul de neobișnuit, „comunizare” – a contribuit la apariția unui discurs oarecum mitologic în jurul acestui cuvânt. Această comunizare apare ca un substitut la modă pentru cuvinte ceva mai venerabile, cum ar fi „autonomia”, având — cel puțin — sclipiciul a ceva nou, un fior de imediatism [„immediatism” în orig.] radical, precum și sprijinul unei literaturi franceze cu o sonoritate elocventă. În orice caz, această comunizare este o nouă încarnare vagă a ideii simple că revoluția este ceva ce trebuie să facem acum, aici și pentru noi înșine, îmbinându-se armonios cu emoțiile unui anarhism insurecționist deja existent.

Dar această comunizare este, în orice sens în afară de cel mai abstract, altceva decât ceea ce a fost dezbătut timp de vreo treizeci de ani în rândul grupurilor comuniste obscure care au conferit cel mai mult conținut acestui termen, chiar dacă poartă urme ale trăsăturilor strămoșilor săi și poate fi, probabil, iluminată de teoriile lor. Desigur, „comunizarea” nu a fost niciodată proprietatea privată a vreunui grup sau altul. Ea ocupă — cel puțin — un loc minor în lexicul general al tradiției de stânga ca proces de transformare în comun sau comunal. Recent, unii au început să vorbească, cu intenție semantică similară, despre procese în curs de „comunificare” [„commonization” în orig.]. Dar astfel de concepte generice nu sunt interesante în sine; dacă am încerca să deslușim un conținut comun în vălmășagul de teorii și practici grupate sub astfel de termeni, am rămâne doar cu cea mai subțire abstracțiune. Așadar, aici ne vom ocupa doar de cele două utilizări ale cuvântului care sunt în uz în discursul actual al comunizării: cea derivată din texte precum The Coming Insurrection și cea derivată din scrierile lui Troploin, Théorie Communiste și ale altor comuniști francezi post-68. În principal, derivăm propria noastră înțelegere a comunizării din aceste din urmă scrieri – cele ale Théorie Communiste (TC) în special – , o înțelegere pe care o vom schița în cele ce urmează. Se întâmplă ca ambele utilizări să se fi proliferat din Franța în dezbaterile anglofone ale ultimilor ani, proces în care și noi am jucat un rol. Însă ar fi o greșeală să luăm această coincidență drept semnul unei singure dezbateri franceze asupra comunizării sau al unei tendințe „comunizaționiste” continue în cadrul căreia autorii The Coming Insurrection și, de exemplu, TC reprezintă poziții divergente. Ce e comun acestor utilizări este — maxim — faptul că se poate spune că atrag atenția asupra imediateței [subl. trad.] în felul în care gândim modalitatea prin care are loc o revoluție comunistă. Dar, după cum vom vedea, un „imediat” [„immediate” în orig.] nu este același lucru în toate cazurile; întrebarea este ce medieri se fac absente?

Dacă tonul următorului text este adesea polemic, asta nu se datorează faptului că ne face plăcere să criticăm persoane deja supuse unei maltratări publice din partea statului francez, acuzate de „terorism” pe baza firavă a unor acuzații că au scris o carte și au comis un act minor de sabotaj. Ci pentru că dezbateri de lungă durată legate de conceptul de comunizare – dezbateri la care am participat și noi – au ajuns să fie asociate în mod fals cu teoriile prezentate în texte precum The Coming Insurrection și Call, și sunt astfel în pericol de a se pierde în ceața furișă pe care aceste texte au stârnit-o.² Ceea ce este în joc nu sunt doar aceste texte, ci recepția anglofonă a „comunizării” în general. A devenit astfel necesar să facem distincția: „teoria comunizării” despre care se vorbește acum în anglosferă este în mare măsură o entitate imaginară, un artefact al recepției anglofone a diverse lucrări fără legătură între ele. Disponibilitatea limitată a lucrărilor relevante în limba engleză, precum și cvasi-simultaneitatea cu care unele dintre aceste lucrări au devenit mai larg cunoscute, au contribuit cu siguranță la această confuzie; a ajutat probabil și o anumită predispoziție tradițională în raport cu Franța, față de teoria și politica sa. Anglosfera are tendința bizară de a lua orice cântat al vreunui cocoș galic drept semnalul că trebuie să treacă la treabă — folosind confabulațiile teoretice proprii — prin magazia de ghivece; dacă adăugați acestui semnal un scandal politic major, anglosfera devine practic incapabilă să-și stăpânească entuziasmul.

Însă intenția noastră nu este pur și simplu de a polemiza din punctul de vedere al vreunei teorii alternative. În măsura în care este posibilă sesizarea circumstanțelor determinate care produc astfel de texte, acestea nu sunt pur și simplu teorii incorecte. Ele prezintă, mai degrabă, fragmentele frânte, parțiale ale unui moment istoric surprins în gândire. În încercarea de a se ține strâns de mișcarea generală a relației de clasă capitaliste, teoria comunistă poate face lumină asupra caracterului unor astfel de momente și, prin aceasta, asupra constructelor teoretice pe care aceste momente le produc. Și, făcând acest lucru, poate, de asemenea, să expună limitele, eliziunile și contradicțiile lor interne. În măsura în care astfel de constructe sunt simptomatice pentru caracterul general al momentului istoric, interogarea lor poate scoate la iveală ceva despre caracterul relației de clasă ca întreg.

Dacă comunizarea semnifică o imediatețe [„immediacy” în orig.] în modul în care are loc revoluția, pentru noi asta nu ia forma unei prescripții practice; „comunizarea” nu implică vreo somație de a face revoluția imediat sau pe baze individuale. Mai degrabă, în joc se află întrebarea despre ce este revoluția; iar „comunizarea” este numele unui răspuns la această întrebare. Conținutul unui astfel de răspuns depinde în mod necesar de ceea ce urmează a fi depășit: autoreproducerea relației de clasă capitaliste și complexul de forme sociale care sunt implicate în această reproducere – forma-valoare, capitalul, distincția de gen, forma-stat, forma juridică etc. În special, o astfel de depășire trebuie să fie, în mod necesar, autoabolirea directă a clasei muncitoare, deoarece orice altceva în afară de această autoabolori lasă capitalul alăturea partenerului său amabil, gata să continue dansul acumulării. Comunizarea semnifică procesul acestei autoaboliri directe și tocmai în caracterul direct al acestei autoaboliri se poate spune că comunizarea semnifică o anumită „imediatețe”.

În general, comunizarea se opune noțiunii tradiționale a unei perioade de tranziție care trebuie mereu să aibă loc după revoluție, când proletariatul ar fi capabil să realizeze comunismul, abia după ce a pus deja stăpânire pe producție și/sau pe stat. Pornind de la premisa existenței continue a clasei muncitoare, perioada de tranziție plasează revoluția reală pe un orizont care se îndepărtează, perpetuând între timp ceea ce se presupune că ar trebui să depășească. Pentru noi, asta nu este o întrebare strategică, deoarece aceste chestiuni au fost rezolvate de evoluțiile istorice – sfârșitul mișcării muncitorești programatice, dispariția identității muncitorești pozitive, absența oricărui fel de putere muncitorească la orizont: nu mai este posibil să ne imaginăm o tranziție la comunism pe baza unei victorii prealabile a clasei muncitoare ca clasă muncitoare. A adera acum la concepții consiliste sau leniniste despre revoluție este utopic pentru că înseamnă a măsura realitatea în raport cu constructe mentale care nu posedă nicio actualitate istorică. Lupta de clasă a supraviețuit programatismului, iar acum diferite forme îi populează orizontul. Odată cu creșterea redundanței clasei muncitoare față de producție – reducerea sa tendențială la o simplă populație excedentară – și caracterul fragil rezultat al formei-salariu ca punct esențial de întâlnire al circuitelor gemene ale reproducerii, este iluzoriu să mai concepem revoluția în termeni de putere a muncitorilor. Cu toate acestea, tot clasa muncitoare este cea care trebuie să se abolească pe sine.³

Pentru noi, comunizarea nu semnifică un proces pozitiv general de „partajare” [sharing] sau de „punere la comun” [making common]. Ea semnifică desfacerea [undoing] revoluționară specifică a relațiilor de proprietate constitutive relației de clasă capitaliste. Partajarea ca atare – dacă aceasta are vreo semnificație – poate fi cu greu înțeleasă ca implicând această desfacere a relațiilor capitaliste, deoarece se poate demonstra ușor că diferite tipuri de „partajare” sau „punere la comun” joacă roluri importante în cadrul societății capitaliste, fără a împiedica în vreun fel acumularea capitalistă. Într-adevăr, ele sunt adesea esențiale pentru – sau chiar constitutive în – acea acumulare: bunuri de consum partajate în familii, partajarea riscului prin asigurări, resurse partajate în cadrul firmelor, cunoștințe științifice partajate prin publicații academice, standarde și protocoale partajate între capitaluri rivale pentru că sunt recunoscute ca fiind în interesul lor comun. În astfel de cazuri, fără nicio contradicție, ceea ce este deținut în comun este contrapartea unei aproprieri. Ca atare, o dinamică a comunizării ar implica și desfacerea unor astfel de forme de „partajare”, tot așa cum ar implica desfacerea aproprierii private. Și, în timp ce unii ar putea valoriza de pe urma unei partajări care facilitează un nivel de subzistență dincolo de ceea ce permite salariul, într-o lume dominată de reproducerea relației de clasă capitaliste, astfel de practici pot avea loc doar la marginile acestei reproduceri, ca mijloace alternative sau suplimentare de supraviețuire, și, ca atare, nu sunt revoluționare în sine.

Comunizarea este o mișcare la nivelul totalității prin care acea totalitate este abolită. Logica mișcării care abolește această totalitate diferă în mod necesar de logica ce se aplică la nivelul individului sau al grupului concret: este de la sine înțeles că niciun individ sau grup nu poate depăși reproducția relației de clasă capitaliste prin acțiuni proprii. Desemnarea unui act individual ca fiind „comunizator” decurge numai din mișcarea de ansamblu din care face parte, nu din actul în sine și, prin urmare, ar fi greșit să gândim revoluția în termenii unui cumul de acte deja comunizatoare, ca și cum tot ce ar fi necesar ar fi să acumulăm acte de genul până la un punct critic. O concepție despre revoluție ca o acumulare de acest gen se bazează pe ideea de extindere cantitativă care se presupune că ar provoca o transformare calitativă. Din acest punct de vedere, ea nu diferă de ideea problematică a supracrescerii luptelor de zi cu zi în revoluție, una dintre caracteristicile frapante ale epocii programatice.⁴ Spre deosebire de aceste concepții liniare despre revoluție, comunizarea este produsul unei schimbări calitative în cadrul dinamicii luptei de clasă însăși. Comunizarea are loc numai la limita unei lupte, în ruptura care se deschide pe măsură ce această luptă își întâlnește limita și este împinsă dincolo de ea. Așadar, comunizarea are puține sfaturi pozitive de oferit cu privire la practica particulară, imediată, de aici și acum, și cu siguranță nu poate prescrie o listă de deprinderi particulare — cum ar fi desfacerea lacătelor sau tămăduirea oaselor —, ca tot atâtea căi bătute de subiecții insurecționari în drumul lor spre rai.⁵ Sfatul pe care îl poate da este în primul rând negativ: formele sociale implicate în reproducerea relației de clasă capitaliste nu vor fi instrumente ale revoluției, deoarece fac parte din ceea ce urmează a fi abolit.

Așadar, comunizarea nu este o formă de practică revoluționară prefigurativă în genul celor la care aspiră diverse anarhisme, deoarece nu are nicio existență pozitivă anterioară situației revoluționare. Deși este posibil să vedem problema comunizării ca fiind, într-un anumit sens, presupusă de dinamica actuală a relației de clasă capitaliste, comunizarea nu apare încă direct ca o formă de practică sau ca un set de indivizi cu idei corecte despre o astfel de practică. Asta nu înseamnă că ar trebui pur și simplu să așteptăm comunizarea ca pe un fel de venire mesianică – de fapt, asta nu e o opțiune, pentru că angajarea în dinamica relației de clasă capitaliste nu e ceva din care se poate opta să ieșim și nici, de altfel, în care se poate opta să intrăm. Implicarea în lupta de clasă nu e o chestiune de practică politică ce poate fi aleasă în mod arbitrar dintr-o poziție contemplativă. Luptele ne reclamă participarea, chiar dacă ele nu se prezintă încă drept revoluția. Teoria comunizării ne avertizează asupra limitelor inerente unor astfel de lupte și, într-adevăr, ea este atentă la posibilitățile unei rupturi revoluționare reale care se deschide datorită, mai degrabă decât în pofida, acestor limite. [subl. trad.] Pentru noi, așadar, comunizarea este un răspuns la întrebarea despre ce este revoluția. Aceasta e o întrebare care ia o formă istorică specifică în fața falimentului evident al vechilor noțiuni programatice, deopotrivă stângiste, anarhiste și ultra-stângiste: cum va avea loc depășirea relației de clasă capitaliste, având în vedere că este imposibil pentru proletariat să se afirme ca clasă, dar încă ne confruntăm cu problema acestei relații? Însă texte precum Call sau The Coming Insurrection nici măcar nu pun în mod adecvat întrebarea despre ce este revoluția, deoarece în aceste texte problema s-a evaporat deja într-o miasmă conceptuală. În aceste texte, revoluția nu va fi făcută de vreo clasă existentă sau pe baza vreunei situații istorice materiale reale; ea va fi făcută de „prieteni”, de „formarea sensibilității ca forță”, de „desfășurarea unui arhipelag al lumilor”, „o altă parte a realității”, de „partidul insurgenților” – dar mai ales de acea pozitivitate veșnic prezentă și mereu amorfă: noi. Cititorul este implorat să treacă de partea acestui „noi” – „noi-ul unei poziții” – pentru a i se alătura în dispariția iminentă a „capitalismului, civilizației, imperiului, numește-l cum dorești”. În locul unei relații concrete, contradictorii, există „cei care pot auzi” chemarea și cei ce nu pot; cei care perpetuează „deșertul” și cei care au „o dispoziție pentru forme de comunicare atât de intense încât, atunci când sunt puse în practică, smulg inamicului cea mai mare parte a forței sale”. Indiferent de declarațiile lor contrare,⁶ nu se rezumă aceste proclamații la altceva decât la autoafirmarea unui autoidentificat milieu radical?

În această încarnare mai insurecționistă, comunizarea apare ca un răspuns la o întrebare istorică reală. Însă întrebarea este în acest caz „ce să ne facem?” și este pusă de finalul valului de lupte care au avut în centrul lor mișcarea anti-globalizare.⁷ Autorii recunosc corect imposibilitatea dezvoltării oricărei autonomii reale a „ceea ce este deținut în comun” în cadrul societății capitaliste. Totuși, această epuizare a milieului activist de tip deplasare-pe-la-summit-uri și black-block face imperativă pentru ei identificarea unor noi practici în care să se angajeze, fie organizarea unei retrageri onorabile. Astfel, „TAZ”-ul, alternativa, comuna etc. trebuie regândite, însă având în vedere o critică a alternativismului: trebuie să facem secesiune, da, dar această secesiune trebuie să implice și „război”.⁸ Deoarece astfel de locuri presupus eliberate nu pot fi stabilizate ca fiind în afara „capitalismului, civilizației, imperiului, numește-l cum dorești”, ele urmează să fie reconcepute ca parte a expansiunii și a generalizării unei lupte insurecționare mai largi. Cu condiția ca lupta să aibă succes, aceste alternative se vor dovedi a nu fi fost, la urma urmei, imposibile; generalizarea lor urmează să fie condiția posibilității lor. Dinamica aceasta a generalizării este identificată ca fiind una a „comunizării” – comunizarea fiind, mai mult sau mai puțin, formarea de comune într-un proces care nu se oprește până când problema alternativei nu a fost rezolvată, de vreme ce ea nu mai trebuie să fie o alternativă. Dar toate astea sunt lipsite de orice noțiune clară despre ceea ce urmează să fie desfăcut prin intermediul unei astfel de dinamici. Complexitatea relațiilor sociale actuale și dinamica reală a relației de clasă sunt expediate cu un gest de fanfaronadă în favoarea unui mănunchi de abstracțiuni fade. Grație faptului că „noi”-ul revoluției nu are nevoie de nicio definiție reală, tot ceea ce trebuie depășit este arogat către „ei” – o entitate care poate rămâne la fel de abstractă: un nobodaddy generic, prost definit (capitalism, civilizație, imperiu etc.), care urmează să fie desfăcut de către – în punctele cele mai slabe ale Call – Cei Autentici care au făurit prietenii „intense” și care încă simt cu adevărat, în pofita răutății acestei lumi.

Dar problema nu se poate baza doar pe acest „ei”, scutindu-l astfel de dinamica revoluției — în mod fundamental — pe acel „noi poziționat” [„we of a position” în orig.]. Dimpotrivă, în orice sublare [„supersession” în orig.] reală a relației de clasă capitaliste, noi înșine trebuie să fim depășiți; „noi” nu avem nicio „poziție” în afara relației de clasă capitaliste. Ceea ce suntem este, la cel mai profund nivel, constituit de această relație, iar ruptura cu reproducerea a ceea ce suntem e cea care va constitui în mod necesar orizontul luptelor noastre. Nu mai este posibil pentru clasa muncitoare să se identifice în mod pozitiv, să își îmbrățișeze caracterul de clasă ca pe esența a ceea ce ea este; totuși, ea încă este marcată zi de zi de simpla facticitate a apartenenței sale de clasă pe măsură ce se confruntă, în capital, cu condiția propriei sale existențe. În această perioadă, „noi-ul” revoluției nu se afirmă, nu se identifică în mod pozitiv, pentru că nu poate; nu se poate afirma împotriva lui „ei” al capitalului fără a fi confruntat cu problema propriei sale existențe – o existență pe care natura revoluției va fi să o depășească. Nu există nimic de afirmat în relația de clasă capitalistă; nicio autonomie, nicio alternativă, niciun exterior, nicio secesiune.

O premisă implicită a unor texte precum Call și The Coming Insurrection este aceea că, dacă apartenența noastră de clasă a fost vreodată o condiție constrângătoare, ea nu mai este. Putem refuza o astfel de apartenență aici și acum printr-un gest de aserțiune imediat [subl. trad.], poziționându-ne în afara problemei. Poate este semnificativ faptul, de-a lungul ultimului deceniu, nu doar mediul asociat cu Tiqqun și The Coming Insurrection a dezvoltat o teorie care operează pe baza acestei premise. În texte precum Communism of Attack and Communism of Withdrawal, Marcel și grupul Batko cu care este acum asociat, oferă o variantă mult mai sofisticată. Mai degrabă decât ca o autovalorizăre a unei scene insurecționiste, în acest caz teoria apare drept un autonomism reconceptualizat, informat de un amestec variat de teorie ezoterică – marxiană și de alt fel – însă, în ultimă instanță, supozițiile lui formale sunt aceleași.⁹ Luând imanența autoreproducției relației de clasă drept un sistem închis, fără niciun punct terminus imaginabil, Marcel postulează necesitatea unui moment pur extern, transcendent – „retragerea” pe baza căreia comuniștii pot lansa un „atac”. Dar, în interiorul acestei lumi, ce poate însemna vreodată o astfel de „retragere” dacă nu formarea voluntaristă a unui fel de milieu „radical”, pe care statul e destul de bucuros să îl tolereze atâta timp cât se abține — într-o încercare de a-și raționaliza reproducerea continuă în cadrul societății capitaliste — să exprime genul de combativitate pe care îl găsim în The Coming Insurrection?

A insista, în contra acestor lucruri, asupra imanenței complete a relației de clasă capitaliste – asupra întrepătrunderii noastre complete cu capitalul – nu înseamnă a ne resemna în fața unei totalități monolitice, închise, care nu poate face altceva decât să se reproducă pe sine. Desigur, lucrurile par astfel dacă se pornește de la presupoziția subiectului conceput voluntarist: pentru un astfel de subiect, totalitatea relațiilor sociale reale nu ar putea implica niciodată altceva decât desfășurarea mecanică a unui proces pur extern. Dar acest subiect este o formă socială specifică istoric, perpetuată ea însăși prin logica reproducerii relației de clasă, la fel ca și complementul său. Fără să fie insensibili la problema acestui subiect, The Coming Insurrection pornește cu o denegare a acelui Eu=Eu fichtean, pe care îl găsește exemplificat în sloganul Reebok „I am what I am”. „Sinele” apare aici ca o impunere a lui „ei”; un fel de formă nevrotică, administrată, pe care „ei intenționează să ne-o imprime”.¹⁰ „Noi”-ul urmează să respingă această impunere și să pună în loc o concepție despre „făpturi printre făpturi, singularități printre semeni [„similars” în orig.], carne vie țesând carnea lumii”.¹¹ Însă „noi”-ul care respinge această impunere este încă un subiect voluntarist; denegația „sinelui” rămâne doar o denegație, iar înlocuirea acestuia cu termeni care sună mai interesant nu ne scoate din problemă. Înțelegând impunerea asupra sa a acestui „sine” drept ceva unidirecțional și pur extern, acel „noi” postulează un alt sine mai adevărat, dincolo de primul, un sine care îi aparține cu adevărat. Această individualitate autentică – „singularitate”, „făptură”, „carne vie” – nu trebuie neapărat concepută individualist, însă rămâne totuși un subiect voluntarist care se percepe pe sine ca fiind independent, iar obiectivitatea care îl oprimă ca fiind pur și simplu ceva care se află acolo. Abstracția veche a subiectului egoist trece printr-o mutație stranie în faza actuală sub forma insurecționistului – un subiect cu adevărat stirnerian –, pentru care nu doar apartenența de clasă poate fi lepădată printr-o aserțiune voluntaristă, ci însăși acea impunere a „sinelui” per se. Dar deși apartenența noastră de clasă este neafirmabilă – o simplă condiție a ființei noastre în relația noastră cu capitalul – și deși „sinele” abstract poate face parte din totalitatea ce urmează a fi sublată [„superseded” în orig.] – asta nu înseamnă că putem renunța la vreuna dintre ele în mod voluntar. Doar în desfacerea revoluționară a acestei totalități pot fi depășite aceste forme.

Prioritizarea unei concepții tactice specifice este un rezultat major și un determinant al acestei poziții. Teoria este chemată să legitimeze o practică ce nu poate fi abandonată, rezultând un dualism: „noi”-ul voluntarist și obiectivitatea impasibilă care este contrapartea sa necesară. În ciuda tuturor pretențiilor lor de a fi depășit „politica clasică”, aceste texte concep revoluția, în ultimă instanță, în termenii a două linii opuse: noi-ul care „se organizează” și toate forțele desfășurate împotriva sa. Gândirea tactică este atunci ghidul și regula pentru acest „noi”, mediindu-i relațiile cu un obiect care rămâne extern. În locul unei socoteli teoretice cu totalitatea concretă care trebuie depășită în toate determinările sale, sau a unei reconstrucții a orizontului real al relației de clasă, primim o scindare a totalității în două abstracțiuni de bază și un set simplu de îndemnuri și prescripții practice a căror funcție teoretică reală este de a aduce aceste abstracții din nou în relație. Desigur, nici Call, nici The Coming Insurrection nu se prezintă în mod direct ca oferind „o teorie”. Call în special încearcă să ocolească întrebările teoretice făcând apel de la bun început la „evidența” care „nu este în primul rând o chestiune de logică sau de raționament”, ci este mai degrabă ceea ce „se atașează de sensibil, de lumi”, ceea ce este „deținut în comun” sau „separă”.[^24] Scopul declarat al acestor texte este de a pune în scenă un simplu cri de coeur – un inventar imediat, pre-teoretic, al motivelor de a te revolta împotriva acestei lumi rele, foarte rele – pe baza căruia oamenii se vor alătura autorilor în realizarea insurecției. Dar această proclamare a imediatității deghizează o teorie care a realizat deja medierea, care a pre-construit „evidentul”; o teorie ale cărei angajamente fondatoare sunt față de „noi”-ul care trebuie să facă ceva și față de instanța sa paternală „ei” – angajamente care preîntâmpină orice înțelegere a situației reale. Teoria care substituie sieși simpla descriere a ceea ce trebuie să facem eșuează în propria sarcină, deoarece, renunțând la punctul său de vedere real ca teorie, abandonează perspectiva de a înțelege efectiv nu doar ceea ce trebuie depășit, ci și ceea ce trebuie să implice această depășire.

Teoria comunistă nu pornește de la poziția falsă a unui subiect voluntarist, ci de la sublarea postulată a totalității formelor care sunt implicate în reproducerea acestui subiect. Fiind doar postulată, această sublare este în mod necesar abstractă, însă doar prin această abstracție de bază teoria își ia drept conținut formele determinate care urmează să fie depășite; forme care ies în evidență în determinarea lor tocmai pentru că dizolvarea lor a fost postulată. Această postulare nu este doar o chestiune de metodologie sau un fel de postulat necesar al rațiunii, căci sublarea relației de clasă capitaliste nu este un simplu construct teoretic. Mai degrabă, ea devansează gândirea, fiind postulată neîncetat de însăși această relație; este orizontul ei propriu ca antagonism, prezența negativă reală pe care aceasta o poartă. Teoria comunistă este produsă de — și gândește în mod necesar în interiorul — acestei relații antagonice; ea este gândirea relației de clasă și se percepe pe sine ca atare. Ea încearcă să reconstruiască conceptual totalitatea care îi este temei, în lumina sublării deja postulate a acestei totalități, și să extragă sublarea așa cum se prezintă aceasta aici. De vreme ce este o relație care nu are o „homeostazie” ideală, ci una care este întotdeauna dincolo de sine, căci capitalul se confruntă cu problema muncii la fiecare pas — chiar și în victoriile sale —, gândirea adecvată a acestei relații nu este cea a unei stări de echilibru sau a unei totalități care se autostabilește lin; este gândirea unei relații fundamental imposibile, ceva care există doar în măsura în care încetează să mai fie; o relație instabilă intern, antagonică. Teoria comunistă nu are, prin urmare, nevoie de un punct arhimedic extern din care să ia măsura obiectului său, iar comunizarea nu are nevoie de un punct de vedere transcendent de „retragere” sau „secesiune” de la care să își lanseze „atacul”.

Teoria comunistă nu prezintă un răspuns alternativ la întrebarea „ce este de făcut?”, deoarece abolirea relației de clasă capitaliste nu este ceva ce poate fi decis. Desigur, această întrebare se impune uneori indivizilor și grupurilor concrete care alcătuiesc clasele acestei relații; ar fi absurd să se susțină că este în sine cumva „greșit” să se pună o astfel de întrebare – teoria comunizării ca abolire directă a relației de clasă capitaliste nu ar putea niciodată să invalideze astfel de momente. Indivizii și grupurile se mișcă în cadrul dinamicii relației de clasă și a luptelor sale, orientați intențional către lume așa cum se prezintă ea. Dar uneori ei se regăsesc într-un moment în care fluiditatea acestei mișcări s-a rupt, și trebuie să reflecteze, să decidă cum este cel mai bine să continue. Gândirea tactică se impune atunci cu separațiile sale distinctive, simptomul unei întreruperi de moment în experiența imediată a dinamicii. Când această gândire tactică emergentă nu se rezolvă în depășirea problemei, iar continuarea implicării în lupte deschise se prezintă pentru moment ca o problemă insurmontabilă, acest individ sau grup este aruncat în punctul de vedere contemplativ de a avea o relație pur externă cu obiectul său, chiar și în timp ce se luptă să restabilească o legătură practică cu acest obiect.

În Call și The Coming Insurrection, această dilemă de bază asumă o formă teoretică. Recăzând de pe culmile unor valuri de luptă, este pusă întrebarea tactică; apoi, pe măsură ce acest val se retrage tot mai mult — și odată cu el contextul care a suscitat întrebarea inițială — teoria indică un punct de vedere complet contemplativ, chiar și în timp ce gesticulează sălbatic spre acțiune. Obiectul său devine absolut extern și transcendent, în timp ce subiectul său este redus la autoafirmări fragile, puțin voalat, iar acel „ceea ce trebuie să facem” pe care îl prezintă ajunge să fie redus la o listă trivială de abilități de supraviețuire scoase direct din Ray Mears. În momentul în care s-a născut Tiqqun, în timp ce structurile vechii mișcări muncitorești zăceau în urma sa, iar câmpul de acțiune a devenit o „globalizare” nedeterminată — orizontul unui capitalism liberal triumfător — apartenența de clasă a apărut ca ceva ce fusese deja lăsat la o parte, o simplă piele lepădată, iar capitalul a devenit, de asemenea, corespunzător de dificil de identificat ca celălalt pol al unei relații inerent antagonice. Aici rezidă conținutul specific istoric reprezentat de aceste texte: nedeterminarea obiectului antagonismului, relația voluntaristă față de totalitatea construită în jurul acestui antagonism, indiferența față de problema clasei și a depășirii sale. „Deșertul” în care Tiqqun și-a construit castelele de nisip a fost orizontul arid, lipsit de trăsături, al unui capitalism financiarizat de fin-de-siècle. Pornind la drum în acest deșert, incapabil să îl surprindă ca pe un moment trecător în dinamica relației de clasă, Tiqqun nu ar fi putut niciodată să anticipeze criza actuală și luptele care au venit odată cu ea.

Întrebarea „ce să ne facem?”, pusă de sfârșitul valului de lupte care a avut în centru mișcarea anti-globalizare, a trecut acum; în momentul de față, există puțină nevoie de a căuta sfaturi practice pentru restabilirea unei practici insurecționale sau justificări teoretice pentru o retragere în medii „radicale”. Este o ironie istorică crudă faptul că statul francez găsește în acest punct de vedere — definit tocmai prin neputința sa în fața obiectului său, prin referința lui fundamentală la un moment care a trecut — amenințarea „terorismului” și a unei „ultra-stângi” care merită să fie zdrobită și mai mult. Și că, în timp ce se ocupă de sfidările melancolice ale unui insurecționism eșuat, trăgându-i pe protagoniștii săi nefericiți printr-un scandal „terorist” de mare anvergură, în cadrul relației de clasă capitaliste globale au loc mișcări tectonice mult mai semnificative și mult mai amenințătoare pentru societatea capitalistă.

Clasa muncitoare globală se află azi sub un atac extrem de fățiș — în timp ce funcționarii capitalului încearcă să stabilizeze un sistem mondial aflat constant în pragul dezastrului—, dar nu a avut nevoie de niciun discurs insurecțional de încurajare pentru a „demara” în răspunsul ei. Jargonul tiqqunist al autenticității a însoțit izbucnirea ocupărilor studențești în California, dar acestea nu au fost, desigur, luptele unei „comunizări” insurecționale purtate voluntarist în deșert, împotriva unui „ei” nedefinit. Aceste lupte au fost un răspuns conjunctural specific la forma pe care o luase criza actuală atunci când a lovit statul californian și, în special, sistemul de învățământ superior. A fost o situație care cerea rezistență, fără însă a exista vreun sentiment că revendicările reformiste ar fi câtuși de puțin semnificative — de aici și retorica „fără revendicări” a primului val al acestor lupte. În același timp, comunizarea nu s-a prezentat, desigur, ca o posibilitate directă și nici vreo altă dinamică ostentativ revoluționară nu era imediat previzibilă. Prinse între necesitatea acțiunii, imposibilitatea reformismului și lipsa oricărui orizont revoluționar, aceste lupte au luat forma unei generalizări tranzitorii a ocupărilor și acțiunilor pentru care nu putea exista nicio noțiune clară despre ce ar însemna „a câștiga”. Preluarea temporară de spații, fără revendicări, în cadrul acestor lupte a ajuns să fie identificată cu „comunizarea”. Totuși, dată fiind absența oricărei posibilități imediate a unei comunizări actuale aici, limbajul de odinioară — „TAZ”, „autonomie” etc. — ar fi fost mai adecvat în caracterizarea unor astfel de acțiuni. În timp ce un astfel de limbaj era, acum zece ani, cel al aripii „radicale” a mișcărilor, în California această înflorire a spațiilor autonome a fost forma mișcării înseși. În mod pervers, tocmai anacronismul problematicii tiqquniste de aici a permis ca aceasta să rezoneze cu o mișcare care a luat această formă. Dacă „comunizarea” lui Tiqqun este o reinventare insurecționistă a „TAZ”, „autonomiei” etc., formulată la limita momentului istoric care a produs aceste idei, în California aceasta a întâlnit o mișcare în sfârșit adecvată unor astfel de idei, dar una care era astfel doar ca un răspuns blocat — și totodată necesar — la criză.

Tocmai ca rezultat al acestei mișcări blocate, „comunizarea” a ajuns să fie abia diferențiabilă de ceea ce oamenii obișnuiau să numească „autonomie”; a ajuns doar unul dintre termenii cei mai recenți (alături de „grevă umană”, „partid imaginar” etc.) ai jargonului unei sensibilități anglo-americane fundamental continue. Această sensibilitate a implicat întotdeauna o proclivitate pentru autoafirmarea abstractă, voluntaristă — în Tiqqun ea nu face decât să se regăsească reflectată în ea însăși — și nu ar trebui, deci, să fie o surpriză faptul că aici „comunizarea” este în mod corespunzător abstractă, voluntaristă și autoafirmativă. Această sosire a „comunizării” în avangarda radical chic-ului înseamnă probabil puțin în sine, dar mișcarea majoră care și-a găsit până acum vocea în acest limbaj este mai interesantă, căci impasul acestei mișcări nu este doar o lipsă particulară de program sau de revendicări, ci un simptom al dezvoltării crizei relației de clasă. Ceea ce urmează nu este o insurecție tiqqunistă, chiar dacă Glenn Beck crede că zărește una în revoltele arabe. Dacă comunizarea se prezintă în prezent, o face în sensul palpabil al unui impas în dinamica relației de clasă; aceasta este o eră în care sfârșitul acestei relații se profilează perceptibil la orizont, în timp ce capitalul se lovește de criză la fiecare pas, iar clasa muncitoare este forțată să poarte o luptă pentru care nu există nicio victorie plauzibilă.

Note