O istorie a separației

Ambele sofisme menționate mai sus erau elemente ale narațiunii pe care mișcarea muncitorească și-a spus-o despre sine, prin intermediul liderilor și teoreticienilor săi. Primul sofism, viziunea stagială, progresivistă asupra istoriei, era un loc comun al gândirii burgheze din secolul al XIX-lea, de la Ranke la Comte la Spencer, și unul care s-a dovedit deosebit de atractiv pentru scribii oficiali ai mișcării muncitorești. Kautsky, Bernstein și Plehanov, la fel ca Lenin, Luxemburg și Lukács, care au prins curaj din ideea că revoluția lor prelua ștafeta de la una anterioară, așa-numita „revoluție burgheză”, pe care o vedeau ca rezultat inevitabil al dezvoltării forțelor de producție și al puterii în creștere a unei burghezii urbane. În scrierile sale timpurii, Marx însuși a aderat la această viziune a stadiilor inevitabile, dar a respins-o în scrierile sale târzii despre Mir-ul rus, așa cum vom vedea în postfață, „Ideea mișcării muncitorești”.

În această secțiune arătăm că Marx-ul „final” a avut dreptate să repudieze perspectiva stagială pe care el însuși o promulgase. Cu excepția Angliei, capitalismul nu s-a dezvoltat in nuce în interiorul vechiului regim; revoluțiile burgheze europene, în momentul și locul unde au avut loc, nu au fost de fapt burgheze¹. În schimb, și-au găsit în mare măsură baza în tensiunile interne ale vechiului regim, adică, în primul rând, într-un conflict continuu între țărani și elitele care extrăgeau un venit din munca lor, și, în al doilea rând, în conflicte între facțiuni ale elitelor, aflate în competiție pentru dominație. După cum vom vedea, aceste vechi regimuri au încercat să se modernizeze ca răspuns la declanșarea dezvoltării capitaliste în Regatul Unit și la expansionismul militar asociat acesteia. Acest lucru a condus, în cele din urmă, la tentative de instituire, prin decret, a relațiilor sociale capitaliste pe continent.

Nu susținem că dezvoltarea capitalistă nu a avut loc în afara Regatului Unit și a Statelor Unite. Doar că revoluția politică care se presupunea că ar fi trebuit să însoțească revoluția economică nu a avut loc pe sol european. Astfel nu a fost garantată instituirea normelor liberale — cu garanții ale sufragiului universal (masculin), ale libertăților individuale și ale guvernării prin legi dezbătute în parlament. În schimb, vechiul regim, cu sistemul său de privilegii, s-a păstrat în mare măsură alături de o dezvoltare capitalistă în curs. Privilegiile elitelor aveau să fie abolite doar acolo unde clasa muncitoare a dus la capăt sarcinile politice pe care burghezia nu le îndeplinise. Acesta a fost cadrul social al apariției mișcării muncitorești și, totodată, al dezvoltării perspectivelor socialiste și anarhiste. Mișcarea muncitorească a trebuit să-și croiască drum spre existență într-o lume în care atât țărănimea, cât și elitele vechiului regim rămâneau forțe puternice².

O non-tranziție

Potrivit perspectivei stagiale asupra istoriei care a predominat anterior, ascensiunea statului absolutist era deja un simptom al tranziției către capitalism, despre care se presupunea că era în curs de desfășurare în întreaga Europă în perioada modernă timpurie. Orașele se umflau sub impulsul activității comerciale a burgheziei; revoluțiile din 1789 și 1848 ar fi trebuit să marcheze accederea acesteia la puterea politică. În realitate, revoltele țărănești aflate în centrul revoluțiilor moderne — care s-au întins pe parcursul secolelor, din 1789 până în anii 1960 — nu au inaugurat dominația politică a capitalului; dimpotrivă, au continuat în mare măsură lupta de clasă în cadrul vechiului regim. Comunitățile țărănești luptau pentru a se elibera de dominația seniorilor feudali. Rezultatul acestui proces „nu ar fi fost tranziția la capitalism, ci consolidarea relațiilor sociale de proprietate precapitaliste”³. Revoltele țărănești aveau ca scop întărirea rezistenței comunităților lor față de toate formele de exploatare — atât capitaliste, cât și necapitaliste.

Țăranii puteau continua fără seniorii feudali deoarece erau deja constituiți ca o comunitate: aveau „acces direct la factorii de producție — pământ, unelte și muncă — suficient pentru a le permite să se întrețină fără a apela la piață”⁴. În aceste condiții, înlăturarea dominației externe exercitate de seniori nu i-ar fi eliberat pe țărani în relații sociale capitaliste. Pentru ca acest lucru să se întâmple, comunitățile lor ar fi trebuit să fie dizolvate. Dar acest lucru era dificil de realizat. Pe de o parte, comunitățile țărănești nu se dizolvau singure. Pe de altă parte, ele au luptat cu îndârjire împotriva tentativelor de a le separa de pământ. Prin urmare, țăranii — asemenea oricărei alte formațiuni sociale necapitaliste — nu ajung în mod necesar să fie integrați în piețe. În istorie nu există nicio tendință inevitabilă de proletarizare a populației lumii.

Deși a fost importantă ca etapă în formarea statului modern, apariția absolutismului în Europa continentală a fost doar indirect legată de tranziția către modul de producție capitalist. Absolutismul a apărut deoarece, în urma Morții Negre, comunitățile țărănești din acea regiune erau mai puternice. Le era dificil seniorilor feudali să extragă rentă de la țărani: „suferind de venituri reduse, seniorii locali erau adesea prea slabi pentru a se opune planurilor expansioniste ale acelor mari competitori senioriali, monarhi și principi, care își extindeau jurisdicția teritorială pe seama [seniorilor locali]”⁵. Pe această bază, statul absolutist a fost capabil să centralizeze activitatea de extracție a rentei a seniorilor sub forma impozitării de stat (deși numai printr-un proces extrem de conflictual, care a opus elitele unele altora). Astfel, bogăția statelor absolutiste a fost obținută prin stoarcerea mai severă a țăranilor. Dezvoltarea comercială care a avut loc în acest context nu a făcut decât să reflecte cicluri vechi de creștere și declin urban. Acest proces a pus bazele a ceea ce avea să devină statul modern, deși în aceste evoluții nu era implicată în mod necesar [subl. trad.] nicio tranziție către modul de producție specific capitalist.

În mod similar, în alte părți ale Europei, forța vechilor regimuri a rămas o trăsătură constantă a peisajului. În afara Europei Occidentale acest lucru nu se datora faptului că țăranii deveneau mai puternici. Dimpotrivă, se datora faptului că comunitățile lor erau slabe. În Europa de Est, unde teritoriile fuseseră colonizate mai recent, seniorii au păstrat controlul strict asupra țăranilor. Chiar și în urma Morții Negre, seniorii au fost capabili să-i mențină pe țărani în condiții de servitute, în unele cazuri până în secolul al XX-lea, fără a fi necesar să centralizeze extracția seniorială.

Și dincolo de Europa? Marx se aștepta ca colonialismul european să aducă capitalismul în restul lumii⁶. Totuși, administrațiile coloniale, chiar și târziu, în anii 1920 și 1930, au ajuns doar să consolideze puterea elitelor locale, care guvernau, în moduri diferite, diverse societăți agrare. Acolo unde aceste elite nu existau, de exemplu în părți ale Africii subsahariene, puterile coloniale au desemnat anumite persoane drept „căpetenii”, uneori inventând acest rol fără un fundament. Scopul colonialismului nu a fost proletarizarea populației, inițiind o tranziție către relații sociale pe deplin capitaliste. Dimpotrivă, scopul a fost consolidarea relațiilor sociale existente la sat — fixând „indigenii” pe loc apoi proletarizându-i parțial — pentru a asigura spațiul și munca necesare unor proiecte limitate de extracție a resurselor.

Dezvoltare și dezvoltare târzie

Doar în Anglia au apărut relații sociale capitaliste ca o dezvoltare neanticipată din interiorul vechiului regim. Lupta de clasă în acest context a avut un rezultat inedit. După Ciuma Neagră, comunități țărănești puternice au obținut libertatea formală, dar seniori bine organizați au asigurat dreptul de a percepe rentă pentru pământul lucrat de țărani. Aceștia din urmă au devenit pentru prima dată dependenți de piață. A urmat o veritabilă revoluție agrară, marcată de consolidarea proprietăților funciare și de adoptarea unor tehnici noi, precum și de creșterea diviziunii muncii la sat. Productivitatea agricolă a crescut, iar acest lucru a favorizat, la rândul său, creșterea demografică și urbanizarea. Era ceva diferit de ceea ce se întâmpla oriunde altundeva în Europa sau în lume.

Acest tipar capitalist de dezvoltare a amplificat puterea militară a statului în Marea Britanie. Dezechilibrul de putere rezultat în Europa a impus o logică a cuceririi teritoriale prin care Imperiul Britanic avea să ajungă, în cele din urmă, să acopere un sfert din suprafața terestră a globului. Ca răspuns, statele absolutiste ale Europei continentale au încercat (și au eșuat) să-și raționalizeze imperiile, ceea ce a dus la crize fiscale și sociale, cea mai cunoscută fiind cea care a condus la Revoluția Franceză. Pentru elitele din afara Marii Britanii, schimbarea de regim apărea astfel ca o necesitate politică. Altfel, urmau să rămână și mai mult în urmă din punct de vedere militar, așa cum s-a dovedit în cursul războaielor napoleoniene. Elitele au trebuit să găsească o modalitate de a introduce relații sociale capitaliste prin proiect politic — și cât mai rapid posibil: „în timp ce Marea Britanie nu a avut o politică de «industrializare», majoritatea țărilor de atunci încoace au avut o strategie de a-i emula succesul”⁷. În literatura economică această strategie a ajuns să fie cunoscută sub numele de „dezvoltare târzie”.

Punctul-cheie este că, la mijlocul secolului al XIX-lea, dezvoltarea târzie se baza pe alianțe între o clasă capitalistă și elitele vechiului regim: „fier și secară”. Adesea nu era clar dacă exista, în primul rând, vreo separație între aceste clase, din care să poată fi încheiate alianțe: apariția unei burghezii a fost frecvent doar o îmburghezire parțială a unui segment al aristocrației. În ceea ce privește dezvoltarea târzie, „deceniul anilor 1860 a fost o conjunctură fundamentală. A cuprins Războiul Civil din SUA, unificarea Germaniei, unificarea Italiei, emanciparea iobagilor din Rusia și Restaurația Meiji în Japonia”⁸. În timp ce războaiele și conflictele interne din anii 1860 au servit la consolidarea puterii elitelor asupra teritoriilor, protecționismul din anii 1870 a creat un spațiu pentru industria națională. De asemenea, acesta a protejat țărănimea împotriva importurilor de cereale din Statele Unite și din Europa de Est.

Unele din țările în care elitele au făcut jocuri de putere pe această bază au reușit să recupereze decalajul față de Marea Britanie în consecință alăturându-se clubului țărilor bogate: „nu numai că Europa continentală și America de Nord au depășit Marea Britanie în producția industrială între 1870 și 1913, dar au ajuns în mod evident la același nivel de competență tehnologică”⁹. Totuși, natura dezvoltării târzii a făcut ca elitele vechiului regim și țărănimea să persiste. Pe continent, „industrializarea s-a dovedit compatibilă cu păstrarea unei clase conducătoare agrare solid înrădăcinate și a unui stat dinastic cu un caracter conservator și militarist. Ea a avut loc fără distrugerea țărănimii ca clasă și a oferit oportunități pentru apariția unor straturi țărănești prospere, producând pentru piață”¹⁰. Vechiul regim a intrat în declin în Europa abia după Primul Război Mondial. După ce a revenit șchiopătând pe scenă a fost decimat în cel de-al Doilea Război: elitele vechiului regim au fost lichidate definitiv doar de către Armata Roșie, care — după ce îl eliminase deja pe țar și aristocrația rusă în Războiul Civil — a deschis acum o cale de măcel care a înaintat până în Prusia, inima vechiului regim din Europa Centrală.

Cu toate acestea, chiar și atunci, vechiul regim a persistat în restul lumii, întărindu-se prin alianțe cu alte clase în mișcările anticoloniale de la mijlocul secolului al XX-lea. Fără un război internațional (la scara Războaielor Mondiale), care ar fi putut unifica națiunile și întări pozițiile dezvoltatoriștilor, s-a dovedit dificilă dislocarea unor asemenea elite. Sarcina a fost făcută și mai dificilă de contextul global al intervențiilor imperialiste: Statele Unite se temeau că orice tentativă de reformă agrară reală ar conduce inevitabil la o revoluție comunistă și la contagiune regională. Acolo unde elitele nu au fost înfrânte prin revoluție comunistă într-adevăr au reușit să păstreze o mare parte din controlul lor, atât asupra politicii, cât și asupra economiei. E valabil chiar și astăzi, multe economii naționale din țările cu venituri mici sunt supravegheate de câteva familii extinse și anturajele lor.

Perenitatea țărănimii

În a doua jumătate a secului al XIX-lea, pentru prima dată în contextul „perenității vechiului regim”, au apărut noile orașe industriale din Europa continentală¹¹. În unele locuri, orașele au rezultat din transformarea târgurilor medievale; în altele, conurbații au apărut acolo unde existaseră doar sate. În orice caz, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, viteza urbanizării a fost fără precedent. Acest lucru era valabil pe tot parcursul acestei perioade în pofida faptului că a continuat să existe un număr substanțial de țărani. Din marile rezervoare rurale, țăranii s-au revărsat spre orașe — fie într-un șuvoi lent, fie într-un torent — fie pentru că își pierduseră pământul în urma exproprierii, fie pentru că, din cauza creșterii demografice, părinții lor nu aveau suficient pământ de împărțit între toți descendenții¹².

Cu toate acestea, indivizii nu erau doar împinși spre orașe; ei erau și atrași de acestea. Orașele ofereau o emancipare reală, chiar dacă parțială, față de patriarhatul rural, față de legea tatălui, precum și a seniorului. Dependența totală a copiilor de tații lor era întemeiată pe faptul că pământul — nu munca — era factorul productiv limitativ în zonele rurale și, prin urmare, adevărata sursă a bogăției sociale. Bărbații trebuiau să moștenească pământ de la părinți sau să îl dobândească folosind resursele acestora; în mod similar, pentru a se căsători, femeile aveau nevoie de zestre, pe care doar părinții o puteau oferi. Aceasta era sursa unei puteri paterne apăsătoare: copiii nu puteau lua decizii cu privire la propriile vieți. Nu își puteau permite să-și supere tații. Perspectiva de a găsi de lucru într-un oraș apropiat a perturbat această relație străveche: autonomia tinerilor a fost câștigată prin salariu. În acest sens, relațiile sociale capitaliste au extins o trăsătură deja existentă a orașelor medievale, delimitând o zonă de libertate relativă într-o lume a constrângerilor.

Totuși, această libertate era câștigată doar într-o situație de pericol imens. Spațiile în care proletarii munceau erau construite în grabă. Locurile lor de muncă presupuneau manipularea unor utilaje letale, cu puțin aer proaspăt sau lumină naturală. Capitaliștii au constatat că nu trebuiau să-și facă griji în privința condițiilor de muncă pe care le ofereau. Indiferent cât de proaste erau aceste condiții, tinerii proletari, adesea proaspăt sosiți de la țară, stăteau la coadă pentru muncă; chiar se luptau pentru ea. Au apărut conflicte între țărani veniți din sate diferite, vorbind dialecte reciproc neinteligibile ale aceleiași limbi naționale sau limbi cu totul diferite, sângeroase de ambele părți. Capitaliștii i-au întors pe muncitori unii împotriva altora pentru a asigura salarii scăzute și o forță de muncă docilă. Aceleași tipuri de conflicte și lupte interne au apărut apoi și în locuințele proletare.

În această lume nouă și stranie, încărcată de suferință, libertățile proletare au creat deschideri către autodistrugere: „dacă, la sfârșitul săptămânii, muncitorului îi mai rămânea suficient cât să-i permită să uite pentru câteva ore iadul în care trăia, îmbătându-se cu alcool prost, acesta era maximul la care putea ajunge. Consecința inevitabilă a unei asemenea stări a fost o creștere enormă a prostituției, a beției și a criminalității”¹³. Gospodăriile erau mereu la un pas de mizerie și, astfel, puteau fi împinse spre cerșetorie, mica criminalitate sau munca sexuală atunci când unul dintre membrii lor devenea alcoolic¹⁴. În noul oraș industrial era ușor să cazi și dificil să te ridici. Cu atât mai mult cu cât mutarea la oraș însemna tăierea legăturilor de sprijin care existau în comunitățile rurale. Nici capitaliștii nu aveau să-i ajute pe muncitori să supraviețuiască. În condițiile concurenței capitaliste și ale unei supraproducții de forță de muncă, angajatorii nu își puteau permite să se preocupe dacă vreunul din muncitori sau vreo familie anume supraviețuia.

Era de așteptat, la urma urmei, clasa muncitoare urma să fie emancipată doar de muncitorii înșiși¹⁵. Și totuși, contrar narațiunii mișcării muncitorești, dezvoltarea forțelor de producție nu tindea să întărească clasa muncitoare prin nașterea muncitorului colectiv. Mișcarea muncitorească presupunea că acest muncitor colectiv avea să fie un produs secundar al fabricii imprimând forma sa universală victimelor sale, anihilând relațiile acestora cu trecutul (care rămânea totuși pretutindeni în jurul lor, sub forma satelor de la marginea orașelor); clasa în sine urma să devină clasa pentru sine. Dar acest lucru nu s-a petrecut automat. Cei mai mulți muncitori nici măcar nu erau muncitori de fabrică. Și, în orice caz, cei care lucrau în fabrici erau adesea divizați, nu doar după calificare sau poziția ocupată în diviziunea muncii, ci și după religie și obiceiuri. Mulți nici măcar nu vorbeau aceeași limbă! În lipsa unei baze pentru solidaritate, proletarilor le era dificil să-și convingă colegii de muncă să-și riște locurile de muncă pentru binele comun, intrând în grevă. Clasa muncitoare era o clasă care tindea să se exprime nu prin grevă, ci prin revoltă.

Persistența elitelor vechiului regim

Exploziile periodice de revolte urbane au dat naștere a ceea ce a devenit cunoscut drept „chestiunea socială”. Ce voiau muncitorii? Ce ar fi fost necesar pentru a-i pacifica? La început — de fapt — părea că nu exista nicio nevoie de a-i pacifica. Pe măsură ce capitaliștii își extindeau producția, puterea lor asupra muncitorilor nu făcea decât să crească. Mai mult, atunci când proletarii se revoltaseră, clasa proprietarilor constata că putea apela la armată și la poliție pentru a-i bate sau împușca pentru tulburarea ordinii publice. Împotriva acestor intervenții represive, proletarii aveau puține resurse la care să poată apela.

Muncitorii aveau nevoie să se organizeze. Potrivit a ceea ce a devenit teoria revoluționară dominantă, muncitorii trebuiau să se organizeze pentru a câștiga drepturi care să-i ajute în lupta lor ulterioară. Aveau nevoie de dreptul de a se întruni și de libertatea presei. Aveau nevoie să forțeze armata și poliția să rămână neutre în lupta de clasă¹⁶. Pentru a obține toate acestea — așa susținea teoria — muncitorii aveau nevoie de putere la nivel politic: aveau nevoie să câștige dreptul de vot. Pe această bază, puteau forma un partid de clasă care să concureze pentru putere în alegerile naționale. Această perspectivă politică a fost întărită aproape peste tot de eșecul alternativelor: „în timp ce grevele orientate spre extinderea sufragiului au avut succes în Belgia și Suedia, folosirea grevelor de masă pentru obiective economice a dus invariabil la dezastre politice: în Belgia în 1902 … Suedia în 1909 … Franța în 1920 … Norvegia în 1921 … și Marea Britanie în 1926 … Toate aceste greve au fost înfrânte; în perioada imediat următoare, sindicatele au fost decimate și a fost adoptată o legislație represivă”¹⁷.

În încercarea de a urma calea parlamentară, problema muncitorilor era că vechiul regim controla politica. Clasele inferioare „nu erau menite să împărtășească … prerogativele unor ființe umane depline”, care alcătuiau elita¹⁸. Această perspectivă avea o bază materială: elitele se temeau că recunoașterea claselor inferioare ca egale, chiar și doar formal, ar submina baza puterii lor la sat. Acea putere nu se întemeia pe succesul în piețe libere, ci, dimpotrivă, pe controlul strict al accesului la resurse limitate — inclusiv drepturile de proprietate asupra pământului și drepturile de a exploata mine, de a exploata lemnul sau de a pășuna animale pe acel pământ — toate acestea fiind determinate de privilegiile elitelor¹⁹.

Burghezia din Europa nu a înlăturat acele elite, așa cum se aștepta mișcarea muncitorească. În schimb, proprietarii de fabrici au crescut în interiorul vechiului regim, adesea asumându-și titluri nobiliare. În apărarea intereselor lor, clasa proprietarilor a apelat la privilegiu în aceeași măsură și la economia liberală. Această perspectivă avea, la rândul ei, o bază materială: capitaliștii beneficiau de lipsa de libertate a muncitorilor. În special în agricultură și în extracția de resurse orientate către piețele internaționale, angajatorii nu aveau nevoie ca muncitorii să fie pe deplin liberi pentru a obține profit. Proprietarii de plantații, implicați în producția a tot felul de materii prime și produse agricole, au obținut profituri considerabile din folosirea sclavilor. Pe stepele rusești, cerealele exportate erau produse de cvasi-iobagi. Astfel, dezvoltarea capitalistă nu a condus automat la dubla libertate pe care Marx o descria drept fundamentul ei: muncitorii nu au fost transformați în vânzători de mărfuri formal liberi care, în același timp, erau lipsiți de acces la mijloacele de producție. Doar o parte dintre muncitori a obținut dreptul economic de a-și vinde forța de muncă; și mai puțini au dobândit drepturile politice ale unor cetățeni egali.

Vechiul regim manifesta doar dispreț față de revendicările muncitorilor pentru egalitate economică și politică deplină, susținând că aceștia nu o meritau, întrucât le lipseau autocontrolul și independența care decurg din deținerea proprietății. În schimb, cartierele proletare erau pline de forme neconvenționale și extatice de credință religioasă. Bețivii cerșeau pe stradă, în timp ce, în porturi și parcuri publice, prostituția proletară și homosexualitatea masculină tulburau sensibilitățile rafinate. Indecențele au devenit subiectul unor dezvăluiri de presă; elitele priveau cu gura căscată și râdeau de lipsa de ordine și de mizeria vieții proletare. Muncitorii politizați puteau vedea că acestea erau probleme nu doar pentru imaginea lor, ci și pentru capacitatea lor de a se organiza: cum urmau muncitorii să câștige dreptul de vot — ca să nu mai vorbim de abolirea societății de clasă — dacă nu reușeau să-și țină propriile gospodării în ordine?

Afirmarea identității de clasă

Pentru a aboli societatea de clasă, era necesar ca muncitorii să câștige reformele, iar pentru a face acest lucru trebuia mai întâi să se prezinte ca fiind capabili și demni de putere. Dificultatea cu care se confruntau era dublă. În orașe, era necesar ca muncitorii să se aclimatizeze la condiții de viață periculoase. Provenind din sate diferite (și având experiențe atât de diverse), trebuiau să își dea seama cum să se organizeze împreună. Între timp, în statele liberale nou construite, muncitorii se confruntau cu ura superiorilor lor sociali, care căutau orice pretext pentru a-i exclude din societatea civilă. Ca răspuns la aceste probleme, mișcarea muncitorească s-a constituit ca un proiect: proletarii aveau să lupte pentru dreptul lor de a exista. Aveau să arate că există demnitate și mândrie în a fi muncitor; că cultura muncitorească era superioară celei a altor clase sociale. Eric Hobsbawm sugerează că „niciun termen nu este mai greu de analizat decât ‘respectabilitatea’ în rândul clasei muncitoare de la mijlocul secolului al XIX-lea, deoarece ea exprima simultan pătrunderea valorilor și standardelor clasei mijlocii și, totodată, atitudinile fără de care respectul de sine al clasei muncitoare ar fi fost dificil de atins, iar o mișcare de luptă colectivă imposibil de construit: sobrietatea, sacrificiul, amânarea gratificării”²⁰. Noțiunea de respectabilitate de la mijlocul secolului s-a maturizat apoi în programele și proiectele mai dezvoltate ale mișcării muncitorești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în toate formele sale: ca partide socialiste și comuniste, ca sindicate anarhiste și ca alte forțe revoluționare diverse.

Susținerea revendicărilor muncitorilor la respectabilitate era însoțită de o viziune asupra destinului lor, cu cinci principii:

(1) Muncitorii construiau o lume nouă cu propriile lor mâini. (2) În această lume nouă, muncitorii erau singurul grup social aflat în expansiune; în timp ce toate celelalte grupuri se aflau în contracție, inclusiv burghezia. (3) Muncitorii nu deveneau doar majoritatea populației; ei deveneau și o masă compactă, muncitorul colectiv, care era disciplinat în fabrici să acționeze în concert cu mașinile. (4) Ei erau astfel singurul grup capabil să gestioneze lumea nouă în acord cu logica ei cea mai intimă: nici o ierarhie a celor care dau ordine și a celor care le execută, nici iraționalitatea fluctuațiilor pieței, ci mai degrabă o diviziune a muncii tot mai fin granulată. (5) Muncitorii demonstrau că această viziune era adevărată, întrucât clasa își realiza ceea ce era printr-o cucerire a puterii, a cărei realizare ar fi făcut posibilă abolirea societății de clasă și, astfel, încheierea preistoriei omului²¹.

Această viziune nu era ceva implantat din exterior, care să transforme o mișcare reformistă într-una revoluționară. Pentru a aduna voința de a-și asuma riscuri și de a face sacrificii, muncitorii aveau nevoie să creadă într-o lume mai bună care era deja în curs de a se realiza. Victoria lor era presupus garantată: era o necesitate istorică, dar, paradoxal, și un proiect politic. Tocmai simplitatea și evidența de la sine a acestor principii, atracția lor imediată, explică creșterea exponențială a mișcării între anii 1875 și 1921.

Așa cum s-a menționat mai sus, în centrul viziunii muncitoriste se afla o figură mitică: muncitorul colectiv — clasa în-și-pentru-sine, clasa unificată și conștientă de propria unitate, născută în interiorul spațiului fabricii. Muncitorul colectiv era în organizarea muncitorilor și postulat prin acest efort de organizare. Într-o mare măsură muncitorul colectiv nu exista în afara încercărilor mișcării de a-l construi²². Teoreticienii mișcării muncitorești nu ar fi putut admite niciodată acest lucru. Ei vorbeau despre sistemul fabricii ca și cum ar fi venit din viitor: dezvoltarea sistemului fabricii era considerată o consecință a „socializării progresive a procesului de producție”, care crea „germenii ordinii sociale viitoare”²³. Se aștepta ca sistemul de fabrică socializat să îi pregătească, de asemenea, pe muncitori pentru o existență socialistă, transformându-i dintr-un ansamblu disparat de clase muncitoare într-o forță de luptă unificată — proletariatul industrial — disciplinat pe podeaua fabricii.

În realitate, această transformare nu a avut loc automat. Sistemul fabricii nu era un călător în timp venit din viitor. El era forma pe care producția o lua în cadrul societăților capitaliste dezvoltate. Ca atare, el nu întruchipa „unitatea reală” a unei lumi care urma să vină, ci mai degrabă unitatea-în-separație a acestei lumi. În sine, sistemul fabricii nu tindea să unifice forța de muncă într-un mod care să avantajeze muncitorii angajați în luptă — sau, cel puțin, nu făcea acest lucru în mod exclusiv. Dezvoltarea capitalistă poate să fi rezolvat unele diferențe preexistente dintre muncitori, dar a întărit sau a creat altele, în special pe cele care decurgeau din diviziunea muncii (adică, în principal, în jurul calificării, dar și în jurul diviziunilor sarcinilor pe criterii de „rasă” și gen, precum și în funcție de vechime, limbă, regiune de origine etc.).

Între timp, în afara porților fabricii, muncitorii continuau să se afle în conflict unii cu alții. Trebuiau să aibă grijă de ei înșiși, precum și de ai lor: „Similaritatea poziției de clasă nu conduce în mod necesar la solidaritate, întrucât interesele pe care muncitorii le împărtășesc sunt tocmai acelea care îi pun în competiție unii cu alții, în primul rând atunci când își scad reciproc salariile în căutarea unui loc de muncă”²⁴. Având în vedere că nu au existat niciodată suficiente locuri de muncă pentru toți (existența unei populații excedentare era o trăsătură structurală a societăților construite pe exploatarea capitalistă), loialitățile de religie, „rasă” și „națiune” făceau posibil ca unii muncitori să avanseze pe seama altora. Atâta vreme cât muncitorii nu erau deja organizați pe o bază de clasă — și nu exista nicio necesitate structurală dată dinainte pentru ca ei să fie astfel organizați — ei aveau un interes real în a-și menține individualitatea, precum și loialitățile lor extra-clasă.

Acesta era vălmășagul în care s-a aruncat mișcarea muncitorească. Mișcarea îi încuraja să își uite specificitatea și tot ceea ce se presupunea că vine din trecut. Muncitorii trebuiau să își îndrepte privirea către viitor; trebuiau să se contopească activ în generalitatea muncitorului colectiv. Aici se afla esența mișcării muncitorești. Sindicatele și camerele muncii, precum și organizațiile sociale, îi aduceau pe proletari împreună pe baza meseriilor, cartierelor sau hobby-urilor. Un interes general al muncitorilor era apoi asamblat din aceste organizații locale. Partidele social-democrate și comuniste, precum și federațiile anarhiste, instanțiau muncitorul colectiv la nivel național.

Organizațiile nu ar fi putut avea succes în îndeplinirea sarcinilor lor fără a se sprijini, în același timp, pe o identitate de clasă afirmabilă. În măsura în care făceau sacrificii în numele mișcării muncitorești, muncitorii, în general, nu acționau în interesul lor imediat. A spune că afirmau o identitate comună înseamnă a spune că mișcarea a reușit să îi convingă să își suspende interesele ca vânzători izolați pe o piață a muncii competitivă și, în schimb, să acționeze dintr-un angajament față de proiectul colectiv al mișcării muncitorești.

În măsura în care muncitorii erau dispuși să creadă că solidaritatea era o necesitate morală, ei au putut realiza — parțial și într-un mod intermitent — sloganul potrivit căruia „o lovitură dată unuia este o lovitură dată tuturor”. Formula nu a descris niciodată un adevăr preexistent despre clasa muncitoare — dimpotrivă, a fost o injoncțiune etică. Interesele lor ca indivizi au început să se schimbe în măsura în care muncitorii au acceptat această injoncțiune: au fost simplificate, restrânse sau chiar redefinite în întregime, dar au fost și parțial împlinite²⁵. Competiția dintre muncitori s-a atenuat prin acest mijloc, însă numai atât timp cât etica și identitatea comună puteau fi menținute.

În acest sens, mișcarea muncitorească era un aparat, o mașină urbană, care îi lega pe muncitori între ei și îi menținea astfel legați²⁶. O asemenea legare nu avea loc doar în fabrici:

Aceasta a rămas una dintre cele mai persistente erori de recunoaștere ale stângii: „mișcările muncitorești” implicau un socialism care începea de la locul de muncă, centrat pe greve și purtat de bărbați muncitori militanți; totuși, aceste mișcări erau de fapt întemeiate mult mai larg, necesitând de asemenea eforturile femeilor în gospodării, cartiere și pe străzi²⁷.

Muncitorul colectiv a fost asamblat în orașe, printr-o întreagă gamă de organizații populare muncitorești: „bănci de economii ale muncitorilor, fonduri de sănătate și pensii, ziare, academii populare extracurriculare, cluburi muncitorești, biblioteci, coruri, fanfare, intelectuali angajați, cântece, romane, tratate filozofice, reviste savante, broșuri, administrații locale bine înrădăcinate, societăți de temperanță – toate cu propriile lor moravuri, maniere și stiluri”²⁸. Prin aceste mijloace, proletarii erau făcuți să uite că erau corsicani sau lyonnezi; ei deveneau muncitori. Clasa a ajuns să existe ca o identitate abstractă care putea fi afirmată, demnă și mândră.

Așa a rezolvat mișcarea muncitorească problemele aclimatizării fluxului constant de noi migranți rurali–urbani către orașele industriale și ale transformării lor în persoane respectabile. Respectabilitatea implica trei operațiuni. (1) Mișcarea a răspândit noi coduri comportamentale, fie însușite din cultura burgheză, fie direct opuse acesteia (norme ale familiei heterosexuale, cumpătare). (2) Mișcarea a oferit un sentiment de comunitate, pentru a-i ajuta pe muncitori să depășească dislocarea socială implicată de migrarea către orașe. Organizațiile comunitare au întărit noile coduri, furnizând totodată răspunsuri la nevoile spirituale ale membrilor lor. Și (3) mișcarea a construit instituții care sprijineau luptele muncitorilor pentru a-și transforma situația materială — și pentru a preveni ca indivizi sau familii să cadă în dizgrație (sindicatele și partidele luptau nu doar pentru salarii și condiții mai bune, ci și pentru intervenții de sănătate publică, scheme de asistență socială, prevederi pentru bătrâni și bolnavi ș.a.m.d).

Primele două dintre aceste operațiuni o susțineau pe a treia, în timp ce tocmai a treia era cea care aducea clasa în conflict cu cadrele juridice și politice ale epocii. Muncitorii erau constrânși să lupte „împotriva tronului și altarului, pentru sufragiul universal, pentru dreptul de a se organiza și de a face grevă”²⁹. Era necesar să își asume riscuri și să facă sacrificii, dar ambele puteau fi acum justificate prin autocomprehensiunea mișcării — ca o comunitate morală, care lupta pentru a institui o lume mai bună, ghidată de luminile producției raționale și ale distribuției echitabile.

Trecutul și viitorul

În realitate, această comunitate morală era o construcție ad hoc, susținută de un vis frumos. Era departe de a fi o realitate de nezdruncinat: „ceea ce, dintr-un punct de vedere, părea o concentrare de bărbați și femei într-o singură «clasă muncitoare», putea fi văzut dintr-un altul ca o împrăștiere gigantică a fragmentelor societăților, o diasporă a comunităților vechi și noi”³⁰. Muncitorii își păstrau sau conservau legăturile cu trecutul și făceau acest lucru în multe moduri diferite. Breslele tradiționale ale meșteșugarilor se prelungeau în sindicate, grupurile etnice și religioase se organizau în noile orașe, iar cei mai mulți dintre noii muncitori își mențineau legăturile cu familiile țărănești.

În timp ce muncitorii nu își uitau atât de ușor legăturile cu vechile comunități, activiștii mișcării ajungeau să vadă din ce în ce mai mult aceste legături drept un obstacol: „istoria lumii nu poate fi întoarsă înapoi”, proclama Sindicatul Metalurgiștilor Germani (DMV), „de dragul tocilarilor de cuțite” și al mentalității lor de breaslă³¹. Totuși, în multe cazuri cultura solidarității pe care activiștii încercau să o construiască se sprijinea tocmai pe asemenea rămășițe, forjate prin experiențele țăranilor și ale artizanilor. Ideea că munca este demnă — că cineva ar trebui să se identifice cu propria sa esență — era ea însăși o moștenire a artizanilor. Mișcarea a încercat să transfere legăturile muncitorilor de breaslă către „muncitorii de masă”, adică muncitorii semicalificați din fabrici, care erau presupuşi să se identifice cu clasa ca întreg, negând în același timp orice tentativă de a-și conserva meseriile specifice.

Rezistența față de proiectul mișcării muncitorești a avut loc adesea pe această bază; astfel s-a deschis un conflict între clasă și organizațiile sale. De multe ori, tocmai muncitorii care se opuneau incorporării în generalitatea muncitorului colectiv au întreprins cele mai militante acțiuni. În numeroase locuri, curentul cel mai radical al mișcării muncitorești a fost asociat — împotriva teoriei dominante a social-democraților — cu apărarea autonomiei de la nivelul atelierului, adică a dreptului muncitorilor de a lua decizii privind organizarea producției, chiar și atunci când aceste decizii încetineau dezvoltarea forțelor productive. Conflictul era evident în orașe aflate în creștere rapidă, precum Solingen, în vestul Germaniei: „Acolo unde grupuri precum tocilarii de cuțite din Solingen se agățau de idealuri mai vechi ale unei comunități cooperative înrădăcinate local, bazate pe autonomia meșteșugului, noii strategi ai DMV [adică strategii din cadrul Sindicatului Metalurgiștilor Germani] celebrau progresul tehnic, îmbunătățirea materială în masă și un unionism industrial adecvat structurilor unui capitalism aflat într-un proces continuu de raționalizare”³². Socialiștii și comuniștii nu au văzut că numai în măsura în care muncitorii aveau un rol în a determina modul în care avea loc producția puteau să se identifice cu munca lor ca fiind ceea ce definea cine erau ei cu adevărat. Odată ce acest drept și experiența corespunzătoare au dispărut, a dispărut și identitatea muncitorilor.

Adendă despre lumpen-proletariat

Am făcut referire în altă parte la populația excedentară ca întruchiparea extremă a dinamicii contradictorii a capitalului.³³ Care este relația dintre populația excedentară și lumpen-proletariat? Sunt una și aceeași? În timp ce Marx dezvoltă pe larg analiza populației excedentare în Capitalul, el nu se referă deloc la lumpen-proletariat în această lucrare; folosește termenul doar în scrierile sale politice. Cum a ajuns „lumpenul” să devină un subiect atât de popular printre revoluționari, de-a lungul secolului al XX-lea?

Se pare că „lumpen-proletariatul” a fost o categorie-cheie pentru mișcarea muncitorească și, în special, pentru marxiști, în variantele sale social-democrate și bolșevice. Marxiștii aruncau constant invective atât împotriva celor percepuți drept lumpen-proletari, cât și împotriva anarhiștilor, într-atât încât cele două categorii ajungeau să se confunde. Potrivit Rosei Luxemburg în Greva de Masă, „anarhismul a devenit în Revoluția Rusă [din 1905], nu teoria proletariatului aflat în luptă, ci firmamentul ideologic al lumpenproletariatului contrarevoluționar, care, asemenea unui banc de rechini, se îngrămădește în urma cuirasatului revoluției”.³⁴

Cine erau acești lumpen-proletari, care predicau anarhia? Încercările de a clarifica acest lucru au luat, de obicei, nu forma unor analize structurale, ci mai degrabă a unor liste lungi de personaje dubioase, liste care se prăbușeau în ele însele într-o incoerență frenetică. Iată discuția paradigmatică a lui Marx despre lumpen-proletariat, din Optsprezece Brumar al lui Louis Bonaparte: „Sub pretextul întemeierii unei societăți de binefacere, lumpen-proletariatul din Paris fusese organizat în secțiuni secrete, fiecare secțiune fiind condusă de agenți bonapartiști”. Chipurile acești lumpeni ar fi constat din „vagabonzi, soldați lăsați la vatră, pușcăriași, sclavi de galeră evadați, escroci, saltimbanci, lazzaroni, hoți de buzunare, șarlatani, jucători de noroc, proxeneți, patroni de bordeluri, hamali, literați, lăutari cu orgă, cârpaci, tocilari de cuțite, tinichigii, cerșetori — pe scurt, întreaga masă nedeterminată, dezagregată, aruncată de colo-colo, pe care francezii o numesc la bohème.”³⁵ Există vreun sâmbure de adevăr în această fantezie paranoică? Împărtășesc oare condamnații evadați și lăutarii un interes comun, contrarevoluționar, cu cerșetorii, care să îi distingă de masa comună a muncitorilor, presupus revoluționară prin natură? A gândi astfel este o nebunie.

Lumpen-proletariatul era o stafie, care bântuia mișcarea muncitorească. Dacă această mișcare se constituia pe sine ca mișcarea pentru demnitatea muncitorilor, atunci lumpenul era figura muncitorului nedemn (sau, mai precis, lumpenul era una dintre figurările acesteia). Toate eforturile mișcării de a conferi demnitate clasei erau, chipurile, subminate de aceste figuri desfrânate: bețivi care cântau pe stradă, mici infractori și prostituate. Referințele la lumpen-proletariat înregistrau ceea ce era un adevăr simplu: era dificil să convingi muncitorii să se organizeze ca muncitori, deoarece, în mare parte, nu le păsa de socialism: „un număr foarte mare dintre săraci, și mai ales dintre cei foarte săraci, nu se gândeau la ei înșiși și nu se comportau ca ‘proletari’, și nu considerau organizațiile și modurile de acțiune ale mișcării ca fiind aplicabile sau relevante pentru ei”.³⁶ În timpul liber, preferau să meargă la cârciumă decât să cânte cântece muncitorești.

În figura lumpenului descoperim latura întunecată a afirmării clasei muncitoare. Era vorba de o ură de clasă persistentă. Muncitorii se vedeau pe ei înșiși ca provenind dintr-o mocirlă puturoasă: „La momentul începuturilor industriei moderne, termenul proletariat implica o degenerare absolută. Și există persoane care cred că acesta este încă cazul.”³⁷ Mai mult, capitalismul încerca să împingă muncitorii înapoi în noroi. Astfel, tendințele de criză ale capitalismului nu puteau să se încheie decât într-unul din două moduri: fie în victoria clasei muncitoare, fie în transformarea ei în lumpen.

–

Note