O istorie a separației

Muncitorii credeau că, dacă ar fi participat la marșul terifiant al progresului, atunci eșafodul [“slaughter bench” în orig.] istoriei le-ar fi doborât dușmanii. Dezvoltarea civilizației industriale avea să îi propulseze pe muncitori într-o poziție de putere. Era cu siguranță adevărat că, în deceniile de dinaintea Marelui Război, tendințele păreau să se miște în direcția corectă. În prima decadă a secolului XX, muncitorii au aderat en masse în organizații construite în jurul unei identități afirmabile a muncitorilor. Partidele social-democrate au trecut de la obținerea a mii de voturi — ca formațiune minoritară în cadrul mișcării muncitorești — la dobândirea a milioane, devenind linia principală a acelei mișcări.

În același timp, în unele țări, numărul membrilor de sindicat a crescut vertiginos: „Până în 1913, sindicatele britanice adăugaseră aproximativ 3,4 milioane, cele germane puțin sub 3,8 milioane, iar cele franceze în jur de 900.000 de muncitori la efectivele lor de la sfârșitul anilor 1880. Sindicatele au invadat în cele din urmă spațiul fabricii, spre deosebire de șantierul de construcții, mina de cărbune și micul atelier, unde aveau deja o prezență”¹. Clasa devenise o forță de luat în seamă și era conștientă de acest fapt.

Credința revoluționarilor că tendințele vor continua să se miște în favoarea lor a fost consacrată în politica abstenționismului. Partidele social-democrate au devenit cele mai mari facțiuni în parlamente, chiar dacă rămâneau în minoritate; însă acele partide se abțineau de la participarea la guvernare. Refuzau să conducă alături de dușmani, alegând în schimb să aștepte cu răbdare sosirea majorității lor: „Această politică de abstențiune implica o încredere enormă în viitor, o credință neclintită în majoritatea inevitabilă a clasei muncitoare și în puterea tot mai mare a sprijinului clasei muncitoare pentru socialism”². Dar acea inevitabilitate nu s-a materializat niciodată.

Limitele externe ale mișcării muncitorești

Muncitorii industriali nu au devenit niciodată majoritatea societății: „Chiar și atunci când munca industrială a atins extinderea maximă, restructurarea pe termen lung înclina deja balanța ocupării forței de muncă spre locuri de muncă de tip guler alb și alte joburi în servicii”³. Aceasta a fost limita externă a mișcării: a fost întotdeauna prea devreme pentru mișcarea muncitorească, iar când nu a mai fost prea devreme, era deja prea târziu.

A fost prea devreme deoarece vechiul regim a persistat, în toate formele sale, în ciuda puterii crescânde a clasei muncitoare industriale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, „era de netăgăduit că, exceptând Marea Britanie, proletariatul nu era — socialiștii susțineau cu încredere, «încă nu» — nici pe departe o majoritate a populației”⁴. Creșterea stagnată a clasei muncitoare s-a reflectat în persistența obstinată a țăranilor în mediul rural și în menținerea tenace a artizanilor și a micilor comercianți în orașe. S-a reflectat, de asemenea, în limitele cantitative aparente ale creșterii mișcării: sindicatele erau departe de a organiza majoritatea populației; procentele de vot ale social-democrației au rămas sub 51 la sută. Examinând aceste cifre, partidele au decis să aștepte. Și au așteptat, chiar și în acele momente în care clasa s-a cabrat și a încercat să-și calce în picioare călăreții. Se presupunea că istoria își va urma cursul — acest lucru era garantat. Cu toate acestea, istoria a luat o întorsătură neașteptată.

Aproape imediat ce vechiul regim a fost înlăturat, clasa muncitoare industrială semi-calificată a încetat să mai crească. Apoi a intrat într-un declin de neoprit. La început, acest lucru s-a întâmplat doar relativ la forța de muncă totală. Dar apoi, în anii ‘80 și ‘90, în aproape fiecare țară cu venituri mari, a scăzut în termeni absoluți. Ca rezultat, muncitorii industriali nu au reprezentat niciodată mai mult de, cel mult, 40–45 la sută din forța de muncă totală⁵. O masă tot mai mare de muncitori din serviciile private s-a extins alături de muncitorii industriali și apoi i-a depășit, devenind cea mai mare fracțiune a forței de muncă⁶. De asemenea, mulți locuitori din mediul urban au ajuns să găsească locuri de muncă în sectorul public — funcționari publici, profesori etc. — sau au trăit fără a avea nici salariu cu ziua, nici salariu lunar: studenți, beneficiari de ajutoare sociale etc. Toate aceste grupuri ar fi trebuit să cadă în proletariat, dar, în schimb, proletariatul a căzut în ele.

Acesta a fost cazul, în pofida faptului că din ce în ce mai mult din populația lumii a fost făcută dependentă de salariu. In cea mai mare parte, această populație salariată nu a găsit de lucru în industrie. Apariția fabricilor în unele locuri nu a prevestit apariția lor pretutindeni: „Dinamismul a necesitat de fapt înapoiere într-o dialectică a dependenței”⁷. Succesul mișcării muncitorești — în orașe mono-industriale sau industriale — nu a fost realizarea viitorului în prezent. Coexistența fabricilor masive și a micilor ateliere nu a fost o eroare, ci, mai degrabă, o trăsătură permanentă a sistemului.

Cu toate acestea, motivele mai profunde pentru statutul permanent de non-majoritate al muncitorilor se găsesc în „legile de mișcare” ale dinamicii capitalului. Punctul cheie, aici, este că capitalul dezvoltă forțele de producție prin intermediul unei creșteri masive a productivității muncii. Aceasta are rezultate contradictorii în ceea ce privește cererea de muncă: creșterea producției [output] determină creșterea ocupării forței de muncă; creșterea productivității determină contracția acesteia. Echilibrul dintre cele două determină apoi creșterea cererii de muncă. În perioada de glorie a industrializării, productivitatea muncii a crescut rapid. Cu toate acestea, producția industrială a crescut și mai rapid, astfel încât ocuparea forței de muncă în industrie s-a extins. După cum explorăm mai jos, această relație de ansamblu s-a inversat în a doua jumătate a secolului XX: ratele de creștere a producției au scăzut sub ratele de creștere a productivității; ca urmare, creșterea ocupării forței de muncă în industrie a scăzut constant. Dar chiar și în perioada anterioară, echilibrul dintre creșterea producției și creșterea productivității a prezentat limite reale pentru puterea muncitorilor.

Ocuparea forței de muncă în multe dintre industriile de vârf ale perioadei de dinaintea Primului Război Mondial — cum ar fi textilele și oțelul, unde muncitorii obținuseră cele mai mari câștiguri — a încetat să mai țină pasul cu creșterea forței de muncă după Primul Război Mondial. Unele industrii au disponibilizat chiar mai mult decât au angajat. Între timp, noi sectoare, precum bunurile de consum și automobilele, au preluat o parte din sarcina de a genera locuri de muncă în industrie, dar a fost nevoie de timp pentru ca sindicatele să le organizeze. Mai mult, deoarece au pornit de la un nivel ridicat de mecanizare, expansiunea acestor industrii a generat mai puține locuri de muncă decât o făcuse creșterea industriilor anterioare, de exemplu, la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea. Acesta a fost fenomenul de clichet tehnologic [technological ratcheting] și de scădere relativă a cererii de muncă, pe care Marx, în primul volum al Capitalului, l-a numit compoziția organică crescândă a capitalului⁸. În fiecare țară, ponderea industrială în totalul ocupării forței de muncă a rămas hotărât sub pragul de 50 la sută necesar pentru a atinge o majoritate. Chiar și în cele mai industrializate țări (Marea Britanie, Germania), aceasta nu a depășit pragul de 45 la sută.

Limitele interne ale mișcării muncitorești

Limitele externe au stabilit hotare creșterii mișcării muncitorești prin restrângerea dimensiunii bazei sale electorale. Cu toate acestea, mișcarea s-a confruntat și cu limite interne: doar o parte a proletariatului s-a identificat cu programul mișcării muncitorești. Aceasta s-a întâmplat deoarece mulți proletari și-au afirmat identitățile non-clasiale — organizate în primul rând în jurul rasei și națiunii, dar în plan secundar în jurul genului, calificării și profesiei — deasupra identității lor de clasă. Considerau că interesele lor se însumează diferit, în funcție de identitatea pe care o favorizau.

A vorbi despre o „identitate de clasă” în acest mod le-ar fi părut teoreticienilor mișcării muncitorești un fel de contradicție în termeni. Identitatea și clasa erau văzute ca fiind concepte opuse. Clasa trebuia să fie esența a ceea ce erau oamenii; a te identifica în primul rând cu clasa însemna să ai „conștiință de clasă”. Identificarea pe orice altă linie însemna „conștiință falsă”. Identitățile non-clasiale erau văzute ca trăsături neesențiale care îi divizau pe muncitori unii împotriva celorlalți și, astfel, împotriva intereselor lor reale (adică interesele lor de clasă). Însă doar din interiorul mișcării muncitorești lupta orizontală între grupuri politice, organizate în jurul unor identități diferite, era percepută ca o luptă verticală între o categorie de profunzime — esența de clasă — și o varietate de categorii de suprafață.

Identitatea muncitorului putea funcționa ca o categorie de profunzime deoarece părea să fie, în același timp, o identitate atât particulară, cât și universală. Identitatea particulară era cea a muncitorului industrial de sex masculin, semi-calificat: „Clasa muncitoare a fost identificată prea ușor cu relația salarială într-o formă pură: muncitorul autentic, adevăratul proletar, era muncitorul din fabrică”⁹ și am putea adăuga, mai specific, muncitorul din fabrică de sex masculin. Deși adesea a considerat nevoile lor ca fiind secundare, mișcarea nu a ignorat femeile: printre muncitori, Originea familiei, a proprietății private și a statului de Engels și Femeia și socialismul de August Bebel au fost mai populare decât Capitalul lui Marx. Desigur, femeile lucrau în fabrici, în special în industria ușoară (textile, asamblare de componente electronice), și au fost adesea organizatori sindicali importanți.

Totuși, a rămas valabil faptul că identitatea particulară a muncitorului industrial de sex masculin, semi-calificat, era văzută ca având o semnificație universală: doar sub forma clasei muncitoare industriale clasa se aproxima drept muncitorul colectiv, clasa în-sine-și-pentru-sine. Semnificația nu era doar politică. În perioada de ascensiune a mișcării muncitorești, părea că toate identitățile non-clasiale — chiar și genul, în măsura în care acesta servea la separarea anumitor sarcini în munci masculine și feminine — se dizolvau în vasta armată de muncitori în fabrică semi-calificați.

Teoreticienii mișcării muncitorești au văzut muncitorul colectiv apărând din măruntaiele fabricii și au prevăzut extinderea acestei dinamici la nivelul întregii societăți. Din cauza diviziunii muncii și a de-calificării [„deskilling” în orig.] muncitorului, se anticipa ca tipul de muncă prestat de muncitorii industriali să devină din ce în ce mai fungibil. Muncitorii înșiși aveau să devină interschimbabili, fiind mutați dintr-o industrie în alta, în conformitate cu cererea de muncă și de bunuri aflată în permanentă schimbare. Mai mult, în fabrici, muncitorii aveau să fie forțați să lucreze alături de mulți alți membri ai clasei lor, indiferent de „rasă”, gen, naționalitate etc. Se preconiza că capitaliștii vor comasa tot felul de muncitori în combinatele lor gigantice: interesul capitalist pentru obținerea profitului ar fi învins toate prejudecățile neprofitabile în angajare și concediere, forțându-i pe muncitori să facă același lucru. Ca urmare, interesele secționale ale muncitorilor ar fi fost scurtcircuitate. Aici erau elementele solide care se topeau în aer, cele sfinte fiind profanate.

În realitate, omogenizarea care părea să aibă loc în fabrică a fost întotdeauna parțială. Muncitorii au devenit piese interschimbabile într-o mașinărie gigantă; totuși, acea mașinărie s-a dovedit a fi extrem de complexă. Acest fapt în sine a deschis multe oportunități pentru a instiga diferite grupuri unele împotriva celorlalte. În fabricile de automobile din SUA, muncitorii de culoare au fost concentrați în turnătorie, munca cea mai murdară. Italienii din sud s-au trezit segregați în mod egal de cei din nord, în fabricile din Torino și Milano. O astfel de segregare poate părea ineficientă pentru angajatori, deoarece restricționează masa de potențiali muncitori pentru orice post dat. Dar atât timp cât populațiile relevante sunt suficient de mari, angajatorii pot segmenta piața muncii și pot scădea salariile. Dacă seturi diferențiate de interese în rândul muncitorilor puteau fi create prin diviziunile interne din cadrul fabricii (ca în cazul Toyota-izării), cu atât mai bine. Capitaliștii au fost mulțumiți ca populația muncitoare să rămână diversă și incomensurabilă în tot felul de moduri, mai ales atunci când acest lucru submina eforturile de organizare ale muncitorilor.

Dat fiind faptul că omogenitatea așteptată a forței de muncă semi-calificate nu a reușit să se realizeze pe deplin, a devenit parte din sarcina mișcării muncitorești să realizeze acea omogenitate prin alte mijloace. După cum am văzut mai sus, organizarea necesită o identitate afirmabilă, o imagine a respectabilității și demnității clasei muncitoare. Când muncitorii nu reușeau să se potrivească acestui tipar, campionii mișcării muncitorești deveneau campioni ai auto-transformării. Mișcarea muncitorească era o sectă — cu sensibilități de tip DIY, straight-edge, un stil particular de vestimentație etc.¹⁰. Totuși, predicatele muncitorului demn (masculin, disciplinat, ateu, manifestând o sete de cunoaștere științifică și educație politică etc.) erau adesea desenate prin analogie cu valorile societății burgheze. „Activiștii de partid doreau să trăiască vieți demne, oneste, morale, moderate și disciplinate: pe de o parte, pentru a oferi un bun exemplu muncitorilor care nu erau încă organizați; pe de altă parte, pentru a arăta societății burgheze că sunt capabili de orice sarcină, că merită un statut bun și respect”¹¹. Cu alte cuvinte, activiștii de partid erau destul de des niște strică-chefuri [killjoys]¹².

Este ușor de subliniat faptul că existau mulți muncitori pentru care o astfel de auto-înțelegere nu ar fi putut fi niciodată atractivă. Limita internă a mișcării muncitorești a fost limita capacității sau dorinței muncitorilor de a se identifica drept muncitori, de a afirma acea identitate ca pe ceva pozitiv, dar mai mult decât atât, ca pe ceva esențial, ceva ce definea fundamental cine erau ei. Aceasta a însemnat că mișcarea muncitorească a ajuns să includă întotdeauna doar o fracțiune a clasei muncitoare. În exterior au rămas pentru totdeauna „cei superstițioși și devotați religios, transgresivii sexuali, tinerii frivoli, minoritățile diferite etnic și alte minorități marginalizate, precum și clasa muncitoare brută a subculturilor criminale, a piețelor muncii precarizate și a migranților săraci”¹³. Au apărut facțiuni politice care au încercat să atragă muncitorii pe baza unora dintre aceste identități pe care mișcarea muncitorească le lăsase pe dinafară. Astfel, mișcarea s-a trezit concurând cu partide naționaliste, creștine sau catolice. Cu toate acestea, a rămas valabil faptul că, în epoca mișcării muncitorești, toate acele facțiuni au constatat că trebuiau să se definească în raport cu identitatea muncitorească pentru a conta câtuși de puțin. Mișcarea muncitorească a hegemonizat câmpul politic (chiar dacă de pe marginea politicii oficiale).

Strategii în jurul limitelor

În principal ca răspuns la limita sa externă, mișcarea muncitorească a dezvoltat strategii divergente. Cum aveau să depășească muncitorii această limită și să devină majoritatea societății? Privind în retrospectivă, putem vedea limita externă ca pe o barieră absolută, dar era imposibil de emis o astfel de judecată în timpul erei industrializării. Pentru muncitori, părea probabil că, într-un fel sau altul, industrializarea își va urma cursul sau că, prin diverse mijloace, forțele de producție ar putea fi făcute să se extindă, crescând astfel dimensiunea și unitatea proletariatului. Desigur, cei care credeau că proiectul mișcării muncitorești nu se va realiza niciodată în condițiile existente pur și simplu au părăsit mișcarea, intrând într-una sau alta dintre tendințele utopice pierdute în istorie sau renunțând la politică.

Pentru cei care au rămas, limita externă s-a prezentat sub forma unui set de dileme strategice. Aceste dezbateri au vizat în principal formele de luptă, spre deosebire de conținutul acesteia: (1) forma revoluției — insurecția sau urna de vot? (2) forma organizației — acțiunea directă sau reprezentarea parlamentară și sindicală? și (3) forma statului — instrument al claselor conducătoare sau instrument neutru care reflectă echilibrul forțelor de clasă?

1. Sala de așteptare

La dreapta mișcării muncitorești, social-democrații au fost constrânși să accepte faptele. Ei așteptau să le vină rândul, dar pretutindeni s-au lovit de plafoane în ceea ce privește procentele de vot, adesea semnificativ sub 51 la sută. Au decis că trebuie să se pregătească pentru drumul lung ce îi aștepta. Aceasta însemna, în special, să își țină sub control membrii atunci când aceștia din urmă încercau să forțeze nota, riscând câștigurile organizației prea devreme într-o „probă de forță”¹⁴. Social-democrații (și, ulterior, partidele comuniste) au fost întotdeauna motivați de această teamă de „prea devreme”. În loc să forțeze nota, ei aveau să își aștepte momentul și să își modereze cererile în alianță cu alte clase. În trecut, partidele social-democrate fuseseră suficient de puternice pentru a avea o cotă parte din putere, dar nu au preluat-o, bazându-se pe politica de abstențiune. Acum, aveau să înceapă să folosească puterea pe care o dețineau: era timpul să facă compromisuri, să încheie târguri.

Tocmai această tendință de compromis a scindat mișcarea muncitorească. Pentru mulți muncitori, renunțarea la abstenționism și încheierea de alianțe reprezentau o „trădare”, semnalând în special influențele corozive ale altor clase (intelectualii mic-burghezi) sau ale anumitor sectoare privilegiate, pro-imperialiste, ale clasei muncitoare (aristocrația muncii). În realitate, această turnură din cadrul social-democrației avea rădăcini mai prozaice. În primă instanță, era singura cale de a oferi alegătorilor ceva de celebrat, odată ce procentele de vot au încetat să mai crească atât de rapid. În al doilea rând, și mai important, odată ce social-democrații au putut vedea că nu pot atinge majoritatea numerică crucială bazându-se doar pe muncitori, a devenit logic să înceapă să caute alegători în altă parte: socialiștii au trebuit să „aleagă între un partid omogen în apelul său de clasă, dar condamnat la înfrângeri electorale perpetue, și un partid care luptă pentru succes electoral cu prețul diluării caracterului său de clasă”¹⁵. Tot mai mult, toate partidele social-democrate au ales-o pe cea din urmă. „Poporul” a tins să fie substituit clasei muncitoare (deși retorica social-democrată tindea, de asemenea, să revină la matcă în momentele cruciale); cu victoria asupra vechiului regim la îndemână, democrația a devenit un scop în sine. Socialiștii au abandonat orice referire la violență și, în cele din urmă, la revoluție, pentru a se instaura în parlament, pregătindu-se pentru drumul lung ce îi aștepta.

Problema e că apelul la popor necesită diluarea programului¹⁶. Baza lor electorală extinsă, formată din mici comercianți, țărani ș.a.m.d., resimțea problemele modernității în numeroase moduri diferite, care erau greu de integrat. Partidele au devenit recipiente pentru un set de interese secționale, legate între ele mai degrabă prin manevre politice decât prin vreo coerență internă. Social-democrații au fost forțați să dispute centrul cu alte partide, naționaliste și religioase: „pe măsură ce identificarea de clasă [devenea] mai puțin pregnantă, partidele socialiste [își pierdeau] apelul unic către muncitori”¹⁷. Astfel, chiar și cu o bază electorală extinsă, aceștia se luptau în continuare să atingă iluzoria majoritate de 51 la sută.

Partidele social-democrate și-au justificat inițial reformismul spunând că timpul nu este încă copt, dar, începând cu anii 1950, au abandonat treptat ideea socializării mijloacelor de producție cu totul. Ajunseseră să vadă această mișcare nu neapărat ca pe o retragere. Deoarece, pentru mulți social-democrați, un partid al clasei muncitoare aflat la cârma statului este socialismul sau, cel puțin, tot ceea ce a mai rămas din această idee: statul organizează toate activitățile clasei muncitoare, nu prin interesele lor separate ca muncitori în diferite fabrici sau sectoare, ci mai degrabă ca un întreg, ca muncitor colectiv, care apoi transmite ordine către diferitele sectoare. Lumea muncitorilor, din această perspectivă, nu este un vis îndepărtat, ci o social-democrație existentă în fapt.

2. Revoluționarii romantici

În centrul mișcării muncitorești s-au aflat revoluționarii romantici. Aceștia susțineau că puterea trebuie preluată acum, tocmai pentru a finaliza tranziția pe care capitalismul nu a reușit să o producă. Astfel, bolșevicii din Rusia și maoiștii din China și-au asumat sarcina de a se asigura că clasa muncitoare va deveni o majoritate, mai degrabă în pofida dinamicii capitaliste din țările lor „înapoiate”, decât în conformitate cu aceasta. Pentru a atinge acest obiectiv, muncitorii ar fi trebuit să finalizeze revoluția burgheză în locul unei burghezii slabe și servile.

În asumarea acestei sarcini, revoluționarii din țările sărace s-au confruntat cu o problemă reală. Din cauza dezvoltării capitaliste continue în Occident, frontiera tehnologică a continuat să fie împinsă spre exterior. Recuperarea decalajelor a devenit mult mai dificil de realizat. Nu mai era posibilă ajungerea din urmă a liderilor tehnologici din Occident prin intermediul „Sistemului American”. Permiterea dezvoltării industriilor capitaliste pe acea bază pur și simplu ar fi durat prea mult: recuperarea ar fi durat sute de ani, mai degrabă decât decenii¹⁸. În aceste condiții, singura cale de a avansa era suspendarea completă a logicii pieței. Toată infrastructura și capitalul fix trebuiau construite deodată. Prețurile trebuiau deflatate artificial la nivelul lor viitor estimat, un nivel care nu ar fi fost realizat cu adevărat până când întregul sistem industrial interconectat nu ar fi fost mai mult sau mai puțin construit în întregime. Această strategie industrială foarte complexă a fost numită „marele impuls de industrializare” [„big-push industrialisation” în orig.]¹⁹. Aceasta a fost posibilă doar în țările în care formele extreme de planificare erau permise.

Yevgeni Preobrazhensky a descoperit, în esență, posibilitatea industrializării prin „marele impuls” [„big-push” în orig.], bazându-se pe analiza sa asupra schemelor de reproducție ale lui Marx²⁰. El și-a dezvoltat concluziile într-un nou tip de marxism anti-marxist: dezvoltarea prin recuperarea decalajelor via planificare centralizată. Astfel, într-un bloc „comunist” emergent, figura tehnocratului-planificator și-a intrat în drepturi. Totuși, instituirea unui stat al planificării tehnocratice însemna dezrădăcinarea relațiilor agrare tradiționale, lucru căruia elitele vechiului regim, precum și mulți țărani, i s-ar fi opus cu înverșunare. Marxism-dezvoltarea a depins, așadar, de eliminarea vechilor elite și de reorganizarea vieții la țară; compromisurile nu mai erau o opțiune.

În cele din urmă, acest aspect al strategiei a fost cel care a dat roade. În secolul XX, doar țările care au eliminat elitele vechiului regim au reușit să recupereze decalajele: Rusia, Japonia, Coreea de Sud și Taiwan²¹. Desigur, Japonia, Coreea de Sud și Taiwan au reușit să obțină acest rezultat fără a deveni comuniste, dar capacitatea lor de a face acest lucru a avut totul de-a face cu valul de revoluții care a măturat estul și sud-estul Asiei (principalele locuri ale războaielor țărănești victorioase), precum și cu asistența primită din partea SUA. Acolo unde revoluționarii romantici nu au ajuns la putere, iar elitele vechiului regim nu au fost debarcate, ca în India și Brazilia etc., dezvoltarea a eșuat. Aceștia au trebuit să o facă în mod vechi, prin compromis și corupție, ceea ce pur și simplu nu a fost suficient.

Putem vedea în această tendință forma extremă a paradoxului mișcării muncitorești. Sub social-democrați, susținerea dezvoltării forțelor de producție a însemnat, în primul rând, construirea imaginii muncitorului colectiv, apelul la disciplină și edificarea instituțiilor capabile să susțină muncitorii pe termen lung. În cazul revoluționarilor romantici, găsim mișcarea muncitorească nu doar așteptând dezvoltarea forțelor de producție, având credința că acestea se vor dezvolta, ci dezvoltându-le în mod activ, cu disciplina de fier a unui aparat de stat centralizat²².

3. Cei ce-ar fi putut să fie

[„The could-have-beens” în orig.]

În cele din urmă, a existat aripa de stânga: anarho-sindicaliștii și comuniștii consiliiști. Stânga a pornit de la faptul că clasa muncitoare era deja o majoritate în orașele industriale unde social-democrații și sindicaliștii dețineau puterea. În acest context îngust, limita externă era invizibilă. Pentru muncitorii din aceste zone, era clar că ei erau cei care construiau lumea nouă. Tot ce mai rămânea de făcut era preluarea controlului direct asupra procesului de producție — nu prin medierea statului, ci prin intermediul propriilor organizații.

În acest fel, stânga a respins problema însumării clasei pentru a obține o majoritate de 51 la sută la nivel național. Nu era nevoie de compromisuri cu alte partide, nici de apelul la popor în locul clasei. Aceasta explică caracterul din ce în ce mai antiparlamentar al unei fracțiuni considerabile a mișcării muncitorești după 1900: aceștia au respins parlamentul ca fiind locul în care întreaga țară este însumată și, cumva, muncitorii ies în pierdere. Stânga a respins problema majorității reale — dar a făcut-o doar în favoarea a numeroase majorități locale.

Aceasta se datora faptului că anarhiștii și stânga comunistă, mai mult decât oricine, credeau cu adevărat în muncitorul colectiv²³. Ei vedeau greva de masă ca pe trezirea unui gigant adormit, trăgând de frânghiile cu care organizațiile formale îl legaseră cu sârguință. Muncitorul colectiv trebuia încurajat să se elibereze de medierile care îl divizau, care îl captivau în sindicate și partide, cu accentul lor fix pe această lume și pe obținerea de câștiguri pentru muncitori în calitatea lor de vânzători de mărfuri.

În acest sens, stânga a recunoscut implicit faptul că dezvoltarea forțelor de producție conducea către societatea separată. Aceștia au văzut pe bună dreptate acest lucru ca fiind, în parte, opera propriilor organizații ale muncitorilor, a încercării lor de a împuternici clasa prin integrarea cu statul²⁴. Stânga a criticat realitățile mișcării muncitorești în termenii idealurilor acesteia, refugiindu-se sau găsind consolare în logica analizelor lui Marx, mai pure și mai revoluționare. Însă, făcând acest lucru, au încercat mai ales să dea ceasul înapoi. Nu au văzut că nu ar fi putut fi altfel: era imposibil să construiești muncitorul colectiv fără, pe de o parte, a învinge vechiul regim și, pe de altă parte, fără a edifica puterea de clasă prin toate aceste medieri diferite. Ei au văzut greva de masă ca pe o revelație a adevăratei esențe a proletariatului. Dar care era scopul acelor greve? În cea mai mare parte, ele fie urmăreau să asigure drepturi politice pentru partidele și sindicatele muncitorești, fie urmăreau să renegocieze, mai degrabă decât să răstoarne, relațiile dintre muncitori și conducere.

–

Note