O istorie a separației

Muncitorii ar fi putut eșua în încercarea lor de a înfrânge vechiul regim. Am zăbovit cu siguranță asupra numeroaselor obstacole cu care s-au confruntat. În ciuda tuturor acestora, mișcarea a reușit să își atingă unele dintre obiective. Mișcarea muncitorească a modelat istoria (deși nu întotdeauna așa cum intenționase). Faptul că a făcut-o, susținem noi, a avut totul de-a face cu emergența industriilor infrastructurale, adică acele industrii care produc bunuri a căror utilizare depindea de construcția unor infrastructuri de rețea masive: drumuri, rețele electrice, instalații sanitare, turnuri radio etc.

Dacă perenitatea vechiului regim a configurat scena și a furnizat cadrul în care s-a născut mișcarea muncitorească, atunci aceste industrii infrastructurale au furnizat acțiunea dramatică. În și prin creșterea lor s-a desfășurat drama mișcării muncitorești. Aceste industrii noi au intrat în funcțiune exact în momentul în care cele din prima revoluție industrială — de exemplu, procesarea alimentară, textilele, turnătoriile de fier și căile ferate — ajungeau la maturitate. Luându-le locul în avangardă, industriile infrastructurale au inclus, la început, tot ceea ce ține de electrificare și oțel: aparate de ras, pâine feliată, aparate radio și mașini de precizie. A urmat perioada de glorie a așa-numitului „fordism”: mașini, frigidere, mașini de spălat și tot felul de bunuri de larg consum durabile. În ansamblu, aceste industrii au angajat mase uriașe de muncitori semi-calificați.

Tocmai pentru că angajau atât de mulți muncitori și făceau ca angajarea lor să fie atât de centrală pentru funcționarea economiei în ansamblu, industriile infrastructurale au determinat cursul mișcării muncitorești. Creșterea acestor industrii a însemnat că, pentru o perioadă, dezvoltarea forțelor de producție a sporit într-adevăr dimensiunea și puterea forței de muncă industriale. De asemenea, muncitorii erau unificați în cadrul unor complexe industriale masive, care angajau mii dintre aceștia simultan. Prin urmare, dezvoltarea părea să reprezinte forța crescândă a proletariatului și relevanța tot mai scăzută a inamicilor săi din lumea veche.

Cu toate acestea, creșterea unității și puterii mișcării muncitorești s-a dovedit a fi un fenomen temporar. Ambele au fost măturate în anii 1970, când industrializarea a devenit dezindustrializare. Între timp, expansiunea industriilor infrastructurale nu a unit clasa extinsă așa cum se preconizase. Dimpotrivă, a adâncit imbricarea proletariatului în unitatea-în-separare a relațiilor sociale capitaliste. Unitatea-în-separare a fost, la început, doar o trăsătură formală a schimbului de piață. Dar, de-a lungul timpului, această trăsătură formală a fost „realizată” în transformarea pământului — un amestec de oțel și sticlă, beton și asfalt, cabluri de înaltă tensiune — care a avut loc nu doar în spațiul fabricii, ci și dincolo de porțile ei.

Industrii infrastructurale, muncitori semi-calificați

Producția în industriile infrastructurale nu a fost tendențial automatizată. Aasta a făcut ca aceste industrii să fie diferite de cele la care se gândea Marx în faimosul fragment despre mașini: odată ce uzinele chimice au fost construite, de exemplu, acestea aveau nevoie în principal să fie întreținute sau monitorizate. Spre deosebire de producția chimică, industriile celei de-a doua revoluții industriale au necesitat cantități uriașe de forță de muncă, nu doar pentru construcția fabricilor, ci și, odată construite, pentru asamblarea bunurilor. Din perspectiva teoriei lui Marx rezultatul a fost un suport complet neașteptat pentru creșterea cererii de forță de muncă¹. Pe această bază, două valuri de creștere puternică a ocupării forței de muncă industriale au avut loc în cei 100 de ani de după moartea lui Marx: de la anii 1880 până în 1914, apoi din nou din anii 1950 până în 1973. Atât ascensiunea de la fin-de-siècle, cât și boom-ul postbelic au părut să confirme sentimentul muncitorilor că soarta capitalului și cea a muncii erau legate între ele: acumularea capitalului era multiplicarea proletariatului.

Din ce în ce mai mult acest proletariat era o clasă respectabilă. A devenit respectabilă în figura bărbatului, muncitor semi-calificat din industria grea (ceea ce nu înseamnă că toți acești muncitori erau bărbați, ci doar că erau imaginați ca atare, în mod ideal). Această figură a devenit hegemonică în cursul mișcării muncitorești. La fel ca artizanul, el se putea defini într-adevăr în relație cu munca sa. Aceasta deoarece — cel puțin până în anii 1960, când pierderea autonomiei la locul de muncă a atins un punct critic — el era capabil să își vadă munca drept o sursă de putere colectivă în creștere. El a oferit un model pentru restul clasei — ce ar putea fi aceasta, ce devenea ea.

Muncitorii semi-calificați nu au oferit doar un model, ci s-au bucurat și de o măsură de siguranță a locului de muncă refuzată altor membri ai clasei. Aceștia erau greu de înlocuit de pe o zi pe alta și puneau în mișcare cantități uriașe de capital fix, care deveneau lipsite de valoare dacă rămâneau neutilizate. Această siguranță a locului de muncă a oferit o bază solidă de pe care se putea lupta pentru libertățile clasei în ansamblul ei. Timpul mișcării muncitorești a fost, pur și simplu, timpul ascensiunii și declinului muncitorului semi-calificat de sex masculin și al industriilor în care acesta lucra. Împreună, aceștia au făcut posibilă imaginea conform căreia capitalul unea tendențial clasa prin intermediul unei identități muncitorești afirmabile. Dar mișcarea muncitorească a putut vedea în muncitorul semi-calificat viitorul său realizat în prezent doar în măsura în care acele industrii erau în expansiune. Odată ce acele industrii au intrat în declin, viitorul glorios a declinat și el.

Rolul statului

La acestea vom reveni mai târziu. Pentru moment, e important de subliniat că, pe continent, noile industrii care luau amploare în această eră au făcut-o doar în contextul dezvoltării târzii. După cum am văzut mai sus, dezvoltarea târzie a fost înrădăcinată în alianțele dintre elitele aristocratice și cele capitaliste. Acele alianțe au permis puterilor europene să instituie „sistemul american”². Sistemul american avea patru componente esențiale. Regimurile cu dezvoltare târzie trebuiau să: (1) ridice tarife externe pentru a proteja industriile incipiente; (2) abolească tarifele interne și să susțină construcția infrastructurii, pentru a unifica piața națională; (3) finanțeze bănci mari, atât pentru a stabiliza inflația, oferind un impuls formării capitalului național; (4) instituie programe de educație publică, pentru a consolida loialitatea față de stat, a standardiza limba națională și a promova alfabetizarea (alfabetizarea era o precondiție pentru o mare parte din munca industrială semi-calificată și pentru munca de birou).

Dezvoltarea târzie a început în anii 1860 și debutul anilor 1870. Pe parcursul Primei Mari Depresiuni (1873–96), multe state au abandonat pretențiile de Manchestertum. Au început să intervină extensiv în economiile naționale. Faptul că au procedat așa a făcut posibilă construirea unei infrastructuri vaste, pe care au funcționat noile industrii. Aici erau canalele, căile ferate și firele de telegraf; de asemenea, drumurile, firele de telefon, conductele de gaz, instalațiile sanitare și rețelele electrice. Infrastructura a fost unidimensională la început: căile ferate și canalele străbăteau peisajul. Apoi, a devenit tot mai mult bi- (sau chiar tri-) dimensională: rețele de drumuri, rețele electrice și turnuri radio acopereau zone întregi.

Cele din urmă au necesitat un anumit tip de planificare urbană. De exemplu, instalarea liniilor de tramvai a fost asociată cu separarea, pe de o parte, a cartierelor muncitorești și, pe de altă parte, a zonelor industriale (nu mai era cazul ca muncitorii să fie nevoiți să locuiască la o distanță ce putea fi parcursă pe jos de locurile lor de muncă)³. Districtele rezidențiale și comerciale trebuiau să fie desemnate în prealabil, atunci când era instalată infrastructura.

O astfel de întreprindere era adesea prea dificilă pentru capitaliști, nu doar din cauza scării uriașe a investițiilor necesare. Construirea unei infrastructuri masive necesită o armată de planificatori: pentru a promova o acoperire largă, pentru a preveni duplicarea ineficientă și pentru a decide asupra standardelor industriale. Aceasta a însemnat un rol tot mai mare pentru stat, ca singura parte a societății capabilă să devină adecvată acestei sarcini — sarcina de a planifica societatea. Dezvoltarea târzie a avut loc alături de un aparat de stat în plină expansiune, deopotrivă mai centralizat și mai dispersat decât oricând înainte (deși acest aparat a rămas relativ mic până când Războaiele Mondiale i-au impulsionat creșterea).

Rolul schimbat al statului a transformat dramatic viziunile proletare asupra comunismului. În teoria lui Marx, statul nu avea niciun rol de jucat, nici înainte, nici după revoluție. Capitalismul pieței libere urma să fie înlocuit de socialism: adică „planificarea conștientă a producției de către producătorii asociați (Marx nu spune nicăieri: de către stat)”⁴. Modelul de planificare al lui Marx nu era statul, ci cooperativa muncitorească, pe de o parte, și societatea pe acțiuni, pe de altă parte. În mod similar, Engels a sugerat în mod faimos în Originea familiei, a proprietății private și a statului că, după revoluție, statul urma să își găsească locul într-un „muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi de toporul de bronz”⁵. Niciunul nu a anticipat rolul masiv pe care statele aveau să îl joace în viitorul apropiat, în societățile capitaliste. Prin urmare, aceștia nu au anticipat nici rolul pe care statul avea să îl joace în imaginarul socialist. Iată ce spune Kautsky:

Dintre organizațiile sociale existente astăzi, nu există decât una singură care are dimensiunile necesare, care poate fi utilizată drept câmpul necesar pentru stabilirea și dezvoltarea Comunității [Commonwealth] Socialiste sau Co-operative, iar aceasta este statul modern⁶.

Dezvoltarea infrastructurală condusă de stat a dezvăluit într-un mod particular iraționalitatea capitalului. Părea irațional să consumi mărfuri în mod privat, când ele funcționau pe o infrastructură publică eficientă. De ce să vinzi mașini unor indivizi, când era posibil să construiești rețele de tramvaie utilizate colectiv? De ce să nu fie totul planificat? Socialismul a devenit o viziune a extensiei nesfârșite a statului — de la o societate parțial planificată la una total planificată⁷.

Această nouă viziune a generat dezbateri în rândul revoluționarilor: cum va lua ființă acest stat planificator total, prin naționalizare sau prin socializare? Ar urma ca totul să fie dirijat de sus, de parlamentele naționale, sau ar fi necesară înlocuirea integrală a aparatului burghez cu unul mai adecvat proletarilor, de exemplu, o federație a sindicatelor muncitorești? În ambele cazuri, problema era de a înțelege cum unitățile separate — organizate în continuare în jurul activității economice și supraviețuind astfel mai mult sau mai puțin intacte din era capitalistă — ar schimba produsele între ele, păstrând în același timp o parte din producție pentru creșterea aparatului productiv. Desigur, automatizarea ar fi rezolvat în cele din urmă aceste probleme, dar ce era de făcut între timp? Nu existau răspunsuri simple:

Pe de o parte, așa cum au subliniat Korsch… Wigforss… și alții, controlul direct asupra unor firme particulare de către producătorii imediați nu ar elimina antagonismul dintre producători și consumatori, adică muncitorii din alte firme. Pe de altă parte, transferul controlului către controlul centralizat al statului ar avea ca efect înlocuirea autorității private a capitalului cu autoritatea birocratică a guvernului⁸.

Modul în care era perceput rolul viitor al statului a afectat strategia prezentă a tuturor. E statul un comitet de gestionare a afacerilor burgheziei sau un instrument neutru, care reflectă echilibrul forțelor de clasă? Întrebarea nu era doar teoretică. Alianțele între Fier și Secară păreau să sugereze că statul ar putea stabili un echilibru între clase. Așadar, ar fi posibil ca clasa muncitoare să intre în luptă pentru a reforma capitalismul în drumul spre — sau ca mod de realizare a — socialismului? Astfel de dezbateri au dat naștere unor rupturi fundamentale în cadrul mișcării muncitorești și, ulterior, fragmentării acesteia.

Recipientul națiunii

Mișcarea muncitorească s-a născut nu doar în contextul unui rol crescând al statului, ci și al națiunii: dezvoltarea târzie a fost dezvoltare națională. Aceasta explică de ce, la izbucnirea Marelui Război, socialiștii au fost în mare măsură dispuși să își abandoneze internaționalismul. Ei și-au justificat sprijinul războiului prin referire la succesul mișcării care a urmat războaielor de consolidare națională din anii 1860 și ‘70⁹. Majoritatea au presupus că revenirea războiului nu făcea decât să prefigureze un alt val de consolidare națională, care ar fi reconfigurat cadrul interstatal și ar fi creat condițiile pentru extinderea ulterioară a proletariatului industrial. Prin susținerea efortului de război, muncitorii s-ar fi dovedit respectabili. Aceștia s-ar fi apropiat tot mai mult de putere sau poate chiar ar fi obținut-o pentru prima dată în timpul următorului ciclu de creștere economică.

Luxemburg a deplâns această interpretare a războiului în Broșura Junius. A întrezărit — fiind o voce aproape singulară printre social-democrați — că războiul din 1914 va fi diferit: acesta va fi unul lung și va lăsa în urmă o distrugere masivă. Și-a dojenit tovarășii pentru eșecul de a înțelege natura schimbătoare a războiului: „Astăzi războiul nu funcționează ca o metodă dinamică de a asigura capitalismului tânăr, în ascensiune, precondițiile dezvoltării sale «naționale». Războiul are acest caracter doar în cazul izolat și fragmentar al Serbiei”¹⁰. Implicația era că războiul funcționase într-adevăr așa în trecut.

Fără îndoială, în anii 1860 și ‘70, războaiele de consolidare națională au inaugurat o perioadă de creștere rapidă pentru mișcarea muncitorească. Partide social-democrate și federații anarhiste au fost fondate în întreaga Europă (și chiar dincolo de ea, de exemplu în Argentina). Strategiștii mișcării știau că succesul lor era legat de cadrul națiunii. Dacă acumularea capitalului era multiplicarea proletariatului, atunci forța națiunii era gradul de organizare a clasei sale muncitoare: „alternativa la o conștiință politică «națională» în practică nu a fost «internaționalismul clasei muncitoare», ci o conștiință sub-politică ce opera încă la o scară mult mai mică decât cea a statului-națiune sau irelevantă pentru aceasta”¹¹. Mișcarea muncitorească a luat amploare odată cu consolidarea limbilor și culturilor naționale, ambele fiind în mare parte efecte ale educației publice (și ale creșterii asociate a alfabetizării), precum și ale rețelelor feroviare. Legătura dintre soarta națiunii și cea a clasei era cea mai clară pentru secțiunile mișcării muncitorești capabile să concureze în alegerile naționale. Desigur, acestea au fost exact aceleași secțiuni care au votat patriotic pentru creditele de război în 1914.

Ideea e următoarea: în multe privințe, în contextul dezvoltării naționale, construcția infrastructurii dirijată de stat a fost cea care a dat un rol tot mai important parlamentelor. Acestea dețineau controlul asupra finanțelor. Deoarece statele erau capabile să colecteze taxe în mod regulat, prin intermediul parlamentelor, acestea au putut să se împrumute pe piețele de obligațiuni pentru a-și finanța proiectele de infrastructură: „Pentru întreţinerea unei forţe publice speciale, care se situează deasupra societăţii, sînt necesare impozite şi împrumuturi de stat.”¹². Astfel, era în interesul vechiului regim să împartă puterea cu parlamentele naționale pentru a stimula dezvoltarea. În schimb, vechiul regim a obținut un impuls masiv pentru puterea sa militară. Ca rezultat, importanța parlamentului a crescut constant (chiar dacă nivelurile de impozitare implicate au rămas scăzute în comparație cu ceea ce avea să devină posibil pe parcursul Războaielor Mondiale).

De aceea a meritat ca mișcarea muncitorească să pătrundă în parlamente. Din perspectiva mijlocului secolului al XIX-lea, ideea că muncitorii ar putea avea reprezentanți în guvern era visul unui nebun. Cu toate acestea, spre sfârșitul secolului, Engels făcea apel public la o tranziție pașnică spre socialism. Urna de vot a înlocuit baricada: „cele două milioane de alegători pe care [SPD] îi trimite la urne, împreună cu tinerii şi femeile lipsiţi de drept de vot care stau în spatele lor, alcătuiesc masa cea mai numeroasă şi mai compactă, «detaşamentul de şoc» hotărîtor al armatei proletare internaţionale.”¹³. Victoria pașnică a partidelor electorale socialiste părea aproape asigurată (chiar dacă ar fi putut fi necesară zdrobirea contrarevoluției prin forță):

Era doar o chestiune de timp, conform socialiștilor germani sistematici cu înclinații statistice, până când aceste partide aveau să depășească cifra magică de 51 la sută din voturi, ceea ce, în statele democratice, trebuia cu siguranță să constituie punctul de cotitură¹⁴.

Speranța a supraviețuit până la Marele Război. După război, încercările de a anula constituționalismul și democrația s-au dovedit de succes (în special în Europa Centrală, de Est și de Sud, unde ambele erau de dată recentă). Prin contrast, înainte de război, extinderea dreptului de vot prin luptă păruse inevitabilă. Social-democrația a devenit forma dominantă a mișcării muncitorești în țările în care muncitorii primiseră drept de vot. În statele în care muncitorii nu obținuseră votul, aceștia puteau privi către cele în care muncitorii îl obținuseră, pentru a-și vedea propriul viitor luând amploare în prezent. În acest fel, etapismul s-a extins: Rusia privea spre Germania ca model, atât economic, cât și politic.

După cum s-a dovedit, traiectoriile țărilor cu dezvoltare foarte târzie [„late-late development”] nu le-au replicat, în fapt, pe cele ale țărilor cu dezvoltare târzie. În afara Europei de Vest, mișcările au trebuit să adopte o orientare mai revoluționară, deoarece vechiul regim era mai rezistent la recunoașterea intereselor muncitorilor. Din acest motiv, anarhismul a fost cel mai puternic în Europa de Sud și de Est (și, de asemenea, pentru că acolo progresul era imposibil fără țărănime). Însă etapismul a fost eronat și dintr-un alt motiv: odată cu avansul tehnologiei, recuperarea decalajelor nu mai era posibilă pe baza modelelor de dezvoltare târzie: „În secolul al XX-lea, politicile care funcționaseră în Europa de Vest, în special în Germania și în SUA, s-au dovedit mai puțin eficiente în țările care nu se dezvoltaseră încă”¹⁵. Singura cale de urmat era prin industrializarea de tip „big push”. După cum vom vedea mai târziu, aceasta din urmă nu a necesitat alianțe cu vechiul regim, ci, mai degrabă, lichidarea acestuia, ca precondiție a acestei creșteri prin recuperare.

Integrarea muncitorilor în politie

[“polity” în orig.]

Pe măsură ce mișcarea muncitorească s-a dezvoltat în zonele naționale de acumulare, s-a și fracturat (fapt valabil chiar înainte ca Marele Război să determine ruperea definitivă a mișcării). Mișcarea a devenit instabilă deoarece — cel puțin în țările capitaliste cele mai „avansate” — s-a dovedit posibilă ameliorarea condițiilor muncitorilor prin intermediul dezvoltării naționale, într-un mod care a disipat energiile revoluționare ale acestora. Reforma și revoluția s-au separat. Social-democrații argumentaseră inițial că o astfel de scindare era imposibilă:

Elevarea clasei muncitoare provocată de lupta de clasă este mai degrabă morală decât economică. Condițiile industriale ale proletariatului se îmbunătățesc lent, dacă se îmbunătățesc. Însă respectul de sine al proletarilor crește, precum și respectul care le este acordat de către celelalte clase ale societății. Încep să se considere egalii claselor superioare și să compare condițiile celorlalte straturi ale societății cu ale lor. Emit pretenții mai mari față de societate [pe care e incapabilă să le satisfacă] … o nemulțumire tot mai mare în rândul proletarilor.¹⁶

Conform lui Kautsky, era o „boală a copilăriei” să crezi că reformele vor face exploatarea mai acceptabilă; reformele erau necesare pentru efortul revoluționar — ele ofereau muncitorilor puțină securitate, astfel încât aceștia să se poată concentra pe organizarea pentru bătălia finală.¹⁷

Kautsky afirma acest lucru doar pentru că, la fel ca toți membrii celei de-a Doua Internaționale, el încă credea în Kladderadatsch, viitoarea prăbușire a sistemului, care urma să se desfășoare indiferent de reformele câștigate. Începutul Primei Mari Depresiuni, în 1873, a părut să confirme această convingere. În cursul Depresiunii, capitalul s-a centralizat într-un grad extrem; s-a concentrat în conglomerate industriale, legate între ele prin carteluri. Pe această bază, socialiștii au anunțat că proletarii — alături de majoritatea capitaliștilor, țăranilor, artizanilor și proprietarilor de mici afaceri — se vor trezi curând aruncați în stradă.

Legătura pe care socialiștii o percepeau între concentrarea industrială și șomaj era cheia poziției lor revoluționare: dezvoltarea tehnică îi va forța pe capitaliști să înlocuiască oamenii cu mașini. În societățile organizate în jurul modului de producție capitalist,pentru mulți oameni, acea reducere ducea în mod necesar la șomaj. După cum s-a dovedit, dezvoltarea tehnică ulterioară în industriile de infrastructură nu a generat șomaj, în special în marile conglomerate manufacturiere. În schimb, creșterea forțelor de producție a creat locuri de muncă — și cu atât mai mult după sfârșitul Primei Mari Depresiuni în 1896.

Simplificând oarecum, putem explica acest fenomen după cum urmează. Deși au existat în producție progrese tehnice uriașe în secolul al XIX-lea, puține astfel de progrese au avut loc în cadrul procesului de asamblare. Aici, mâinile umane erau încă necesare. Drept urmare, industriile de infrastructură au absorbit cantități uriașe atât de capital, cât și de muncă. Ele necesitau o mică armată de ingineri, dar și o armată mare de muncitori angajați, care asamblau efectiv toate piesele fabricate cu precizie. Mai mult, industriile de infrastructură erau organizate în așa fel încât, ori de câte ori acele mâini obstrucționau procesul de asamblare, forțau utilaje foarte scumpe să stea degeaba. Astfel, dezvoltarea nu a creat, ci posibilitatea ca unii muncitori să câștige salarii mai mari prin întreruperi ale muncii.

În plus în aceste condiții economico-politice schimbate, s-a întâmplat ca unii muncitori să poată câștiga demnitate rămânând în același timp legați de capital. Astfel, clasa muncitoare nu mai era clasa cu lanțuri [„chains“| în orig.] radicale — clasa ca forță pur negativă care urma să se ridice și să nege societatea. În schimb, clasa muncitoare a fost integrată, lent și șovăitor ( ar trebui adăugat și departe de a fi complet), în societate ca o forță pozitivă de schimbare. După cum argumenta Paul Mattick în 1939: „în mod conștient și inconștient, vechea mișcare muncitorească [a ajuns să vadă] în procesul de expansiune capitalistă propriul său drum către o bunăstare și o recunoaștere mai mare. Cu cât capitalul înflorea mai mult, cu atât condițiile de muncă erau mai bune.”¹⁸

Consecințele noii situații au fost imense: organizațiile mișcării muncitorești au putut obține recunoașterea ca parte a societății și pe această bază au obținut câștiguri pentru membrii lor. Totuși, acceptarea recunoașterii sociale cerea ca ele să nu mai promoveze revoluția ca scop al lor. Nu era posibil să accepte cadrul constituțional și, simultan, să pledeze pentru răsturnarea lui. Aceasta risca posibilitatea ca mișcarea să își piardă recunoașterea și, prin urmare, și câștigurile pe care le obținuse: „trebuia făcută alegerea între tacticile «legale» și cele «extraparlamentare»”.¹⁹ În cazul sindicatelor această dilemă a fost cea mai clară, moleculele cheie care alcătuiesc muncitorul colectiv.

Liderii și baza muncitorească

Problema principală cu care se confruntau sindicatele era aceeași cu cea a oricărei organizații a muncitorilor: „interesul de clasă este ceva atașat muncitorilor ca colectivitate, mai degrabă decât ca o colecție de indivizi, interesul lor de «grup» mai degrabă decât cel «serial»”.²⁰ Interesul de clasă al muncitorilor trebuia instanțiat într-un anumit mod. În acest scop, sindicatele au creat organe pentru a pedepsi comportamentele care maximizau bunăstarea individuală (de exemplu, spargerea de grevă) în detrimentul colectivului. Apoi au început să exercite putere amenințând cu retragerea muncii colective și, uneori, retrăgând-o efectiv. Aici rezida miezul problemei: într-un context în care sindicatele își propuneau să îmbunătățească salariile și condițiile muncitorilor, rămânând în linii mari în limitele legalității, trebuiau să demonstreze nu doar capacitatea de a face grevă, ci și cea de a nu face grevă, atât timp cât cererile erau satisfăcute. Altfel, nu puteau obține o pârghie de negociere.

Din acest motiv, sindicatele au trebuit să dezvolte mecanisme disciplinare care, pe lângă suprimarea comportamentului ce maximiza interesele seriale ale muncitorilor, asigurau faptul că colectivul acționa conform cu acordurile negociate. Dezvoltarea unor astfel de mecanisme nu necesita o separare stabilă între o conducere organizațională și bază. Totuși, separarea putea fi evitată doar acolo unde militanța bazei opera în mod continuu. Întrucât luptele tindeau să aibă un flux și un reflux, singura cale pentru ca sindicatele să rămână eficiente, în timp, era construirea unor structuri formale care să permită negociatorilor să pară că au capacitatea de a porni și opri militanța bazei după bunul plac (de fapt, nu puteau face niciuna).

În acest punct, interesele liderilor și bazei au devenit divergente. Militantismul bazei a devenit o vulnerabilitate, cu excepția situațiilor în care se afla sub controlul strict al conducerii. Între timp, conducerea a devenit un aparat permanent plătit din cotizațiile sindicale și nu mai depindea de angajatori pentru salarii. Interesele liderilor s-au identificat tot mai mult nu cu apărarea membrilor de sindicat, ci cu supraviețuirea sindicatelor. Liderii au tins astfel să evite confruntările cu angajatorii care puneau în pericol viitorul sindicatului. În acest mod, reforma substanțială, cu atât mai puțin revoluția, a devenit un obiectiv tot mai îndepărtat.

Organizațiile construite de muncitori pentru a face revoluția posibilă — cele care instanțiau muncitorul colectiv — au devenit un impediment în calea revoluției. Căci „un partid orientat spre îmbunătățiri parțiale, în care liderii-reprezentanți duc un stil de viață mic-burghez, ce ani de zile s-a ferit de stradă nu se poate «revărsa prin spărtura din tranșee», așa cum spunea Gramsci, chiar și atunci când această deschidere este făurită de o criză”.²¹ De aici înainte, revoluția a apărut nu ca o tendință internă a dezvoltării capitaliste, ci mai degrabă ca un efect extern al geopoliticii. Revoluțiile au avut loc doar acolo unde dezvoltarea capitalistă a destabilizat cadrele naționale de acumulare, asmuțind statele-națiune unele împotriva celorlalte.

În fundal se afla, această dilemă chinuitoare: pe măsură ce forțele de producție se dezvoltau, devenea tot mai dificil de înțeles ce ar însemna să câștigi, să gestionezi toate aceste aparate masive în interesul muncitorilor. Întocmai cum galaxia, privită vag, apare ca un singur punct de lumină, dar privită de aproape se dovedește a fi formată în cea mai mare parte din spațiu gol — la fel și forțele de producție ale societății capitaliste, privite în miniatură, păreau să dea naștere muncitorului colectiv, însă la o scară mai mare, au dat naștere doar societății fragmentare.

Adendă despre identitatea de clasă

Mișcarea muncitorească a promovat dezvoltarea forțelor de producție ca mijloc de a forța apariția muncitorului colectiv, ca masă compactă. După cum s-a dovedit, extinderea și intensificarea sistemului de fabrică nu au reușit să aibă efectul dorit; muncitorul colectiv a existat cu adevărat doar în și prin activitatea mișcării muncitorești înseși. Însă medierile mișcării muncitorești au transformat interesul colectiv al muncitorilor în ceva real. Așa cum am argumentat, sindicatele și partidele au construit o identitate clasei muncitoare ca element cheie al eforturilor de organizare. Asta nu înseamnă că unitatea de clasă, sau identitatea cu care era asociată, a fost cumva pur și simplu impus de conducerile sindicale și de partid; unitatea și identitatea erau parte integrantă a proiectului mișcării muncitorești în sine, la care au participat milioane de muncitori.

În cadrul mișcării, muncitorii susțineau că identitatea de clasă pe care o afirmau și promovau avea într-adevăr un caracter universal. Se presupunea că aceasta îi subsuma pe toți muncitorii, indiferent de calitățile lor specifice: ca mame, ca imigranți recenți, ca naționalități oprimate, ca bărbați necăsătoriți (la limita extremă ca persoane cu dizabilități, ca homosexuali ș.a.m.d.). Identitatea presupus universală pe care a construit-o mișcarea muncitorească s-a dovedit a fi, în realitate, una particulară. Ea îi subsuma pe muncitori doar în măsura în care aceștia erau marcați, sau erau dispuși să fie marcați, de un caracter foarte specific. Altfel spus, îi includea pe muncitori nu așa cum erau ei în sine, ci doar în măsura în care se conformau unei anumite imagini a respectabilității, demnității, muncii asidue, familiei, organizării, sobrietății, ateismului ș.a.m.d.²²

Anterior, am examinat geneza istorică a acestei identități de clasă particulare — în lupta împotriva vechiului regim și odată cu expansiunea industriilor de infrastructură. E posibil să ne imaginăm că, în condiții schimbate, anumite trăsături particulare ale acestei identități ar fi putut fi diferite. Desigur, chiar și în interiorul Europei, s-ar putea găsi multe caracteristici complet contradictorii atribuite muncitorilor ca clasă în diferite contexte naționale și regionale. În această privință, totuși, ar trebui să dăm dovadă de o anumită precauție. Chiar și în Statele Unite, unde sufragiul universal masculin a fost obținut devreme și unde nu a existat un vechi regim de înfrânt, o identitate a muncitorului a fost totuși construită la sfârșitul secolului al XIX-lea în jurul unui set similar de markeri: productivitate, demnitate, solidaritate, responsabilitate personală. Într-o națiune de imigranți, unde afro-americanii și nativii americani se aflau la baza ierarhiei sociale, albitatea a reprezentat un marker adițional, uneori completând identitatea de clasă și alteori concurând cu aceasta. Aceasta din urmă explică parțial slăbiciunea unei identități a muncitorului în SUA și dispariția ei timpurie. Însă ea indică, de asemenea, factorii structurali mai profunzi care au dat naștere acelei identități, în ciuda vastelor diferențe naționale și culturale.

A existat ceva necesar, ceva spontan în îngustarea identității de clasă care a avut loc în mișcarea muncitorească. Punctul cheie aici este că interesele colective ale muncitorilor nu pot fi determinate pur și simplu prin însumarea intereselor lor seriale ca indivizi. Acest fapt îi distinge pe muncitori de capitaliști și, totodată, îi pune pe primii într-un dezavantaj în negocieri. La urma urmei, interesele colective ale capitaliștilor sunt, într-o mare măsură, pur și simplu o chestiune de aritmetică (sau, mai exact, o chestiune de rezolvare a unor sisteme complexe de ecuații): costurile trebuie menținute cât mai scăzute posibil, în timp ce profiturile trebuie menținute cât mai ridicate posibil. Nu există, de exemplu, capitaliști ecologiști și capitaliști feminiști care să se ia la bătaie cu alți capitaliști în privința modului în care ar trebui condusă o companie. Astfel de considerații intră în joc doar în măsura în care nu afectează rezultatul financiar al unei companii.²³

Muncitorii, prin contrast, se confruntă cu tipuri de calcule mult mai dificile: „cât de mult din salariu, de exemplu, poate fi cedat «rațional» în schimbul cărei cantități de creștere a satisfacției muncii? Răspunsul la această întrebare nu poate fi găsit prin niciun calcul care ar putea fi aplicat în mod obiectiv; poate fi găsit doar ca rezultat al deliberării colective a membrilor organizației [muncitorești]”.²⁴ Răspunsurile individulae pe care orice muncitor le-ar putea da la o astfel de întrebare depind de preferințele lor, precum și de capriciile situațiilor lor: bărbații tineri necăsătoriți au interese diferite de cele ale mamelor singure.

Totuși, a delibera asupra fiecărui punct, a ajunge la un soi de consens sau compromis care să asigure că fiecare muncitor obține cel puțin ceva din ce și-a dorit, ar face organizarea muncitorilor dificilă. „Costurile” organizării ar fi prea mari. Soluția se găsește în formarea unei identități colective: „doar în măsura în care asociațiile celor relativ lipsiți de putere reușesc să formeze o identitate colectivă, conform standardelor căreia costurile organizării sunt reduse subiectiv, pot acestea spera să schimbe raportul de putere original”.²⁵ Exact asta au realizat sindicatele prin promovarea identității muncitorești: făcându-i pe muncitori să își perceapă interesele prin această lentilă identitară, sindicatele „au exprimat și definit simultan interesele membrilor”.²⁶

Muncitorii individuali trebuiau să recunoască faptul că sindicatul acționa în interesul lor, într-un sens larg, chiar și atunci când propriile lor interese particulare nu erau servite de strategiile de negociere ale sindicatului. Aceasta este o trăsătură a oricărei lupte rutinizate, bazate pe revendicări: în măsura în care un colectiv dorește să emită pretenții și, în acest sens, să se angajeze într-un soi de negociere, membrii acelui colectiv trebuie fie să împărtășească un interes imediat, sau să fie capabili să formeze o identitate care să umple golurile dintre interesele lor suprapuse (introducând, paradoxal, un element non-utilitar într-o luptă bazată pe revendicări).²⁷ Tocmai pentru că organizațiile muncitorești au trebuit să redefinească parțial interesele pentru a le satisface, au fost forțate să se bazeze pe „forme non-utilitare de acțiune colectivă”, bazate pe „identități colective”.²⁸ Într-adevăr, capacitatea de a emite revendicări într-o luptă dată poate fi înțeleasă ca legată structural de capacitatea sa de apel la o identitate colectivă existentă — sau de a forja una nouă; emiterea de revendicări și compoziția sunt două fețe ale aceleiași monede.²⁹

În contextul mișcării muncitorești, acest punct se aplică nu doar negocierilor cu patronii, ci și expansiunii partidelor politice și creșterii tuturor celorlalte organizații existente în medii urbane pline de foști țărani și/sau imigranți recenți. Numărul mare și diversitatea situațiilor fac dificilă decizia asupra unor obiective „intermediare” comune (adică anterioare cuceririi puterii). Chiar dacă aceasta nu ar fi o problemă, costurile organizării rămân ridicate în alte moduri. Muncitorii au puține resurse monetare; ei plătesc costurile luptei de clasă mai ales cu timpul și efortul lor (participarea la o demonstrație, prezența la o ședință, greva). Dacă cineva trebuie să lucreze 12 ore pe zi sau să aibă grijă de copii, așa cum făceau majoritatea femeilor muncitoare, toate acestea sunt extrem de dificile. Mai mult, nu există nicio modalitate prin care muncitorii să își monitorizeze reciproc contribuțiile. Împreună cu dimensiunea uriașă a mișcării, acest lucru creează probleme masive de acțiune colectivă. Vedem acest lucru în centrul moral al mișcării muncitorești — cultivarea simțului datoriei, a solidarității — dar și în mijloacele de disciplină — the closed shop(semantic “monopol de angajare„), atacurile asupra spărgătorilor de grevă. Chiar și cu aceste atuuri, atracția organizațiilor muncitorești a variat considerabil, la fel ca și capacitățile lor organizaționale. În general, a fost nevoie tot de o tragedie, cum ar fi un incendiu industrial sau un masacru comis de bătăușii companiilor, pentru a scoate majoritatea muncitorilor în stradă.

–

–

Note