O istorie a separației

Lăsată pe cont propriu, mișcarea muncitorească ar fi putut continua la infinit într-o formă sclerotică. Totuși, după cum s-a dovedit, triumful mișcării muncitorești în marile reglementări postbelice a fost o victorie a la Pirus — și nu pentru că muncitorii, în ’68, au ajuns să respingă tot ce avea capitalismul mai bun de oferit. Sfârșitul compromisului postbelic a fost rezultatul reapariției tendințelor de criză obiectivă ale capitalului după 1965. Aceasta este ceea ce am numit mai sus „limita externă” a mișcării muncitorești și s-a manifestat ca 1) o dinamică globală — în competiția dintre blocurile regionale de capital și 2) schimbări sectoriale în cadrul fiecărui bloc.

1. Dinamica globală

În cursul secolului al XX-lea, numărul zonelor naționale de acumulare s-a multiplicat. Fiecare zonă și-a dezvoltat propriul sistem de fabrici și, mai mult, capacitatea productivă a fabricilor s-a amplificat exponențial în timp. Acestea nu au fost tendințe automate ale unui capitalism mondial în expansiune. După cum am văzut, dezvoltarea târzie a fost mediată politic; date fiind dinamicile de clasă predominante, în care elitele vechiului regim și administrațiile coloniale au jucat roluri principale, dezvoltarea industrială continuă era o perspectivă incertă, chiar și în părți ale Europei. Mai mult, dezvoltarea târzie a devenit tot mai dificil de realizat de-a lungul timpului, deoarece frontiera tehnologică era mereu împinsă spre exterior, iar suportul infrastructural necesar pentru expansiunea industrială a devenit din ce în ce mai complex din punct de vedere tehnic.

În perioada postbelică, noile realități geopolitice au ajutat unele state să depășească aceste impedimente. În timpul războiului, stalinismul își extinsese sfera de influență; apoi, Revoluția Chineză a deschis o nouă eră a insurgențelor comuniste în întreaga lume cu venituri mici. Ambele au încurajat SUA și puterile europene (cu excepția Portugaliei) să abandoneze strategiile izolaționismului și — după 1960 — ale imperiului, și să promoveze, în schimb, dezvoltarea industrială în limitele „lumii libere”. Comerțul internațional a fost încurajat și industrializarea a fost promovată (deși programele de reformă agrară radicală au fost zdrobite). Prăpastia care se căscase între țările capitaliste avansate și restul lumii nu s-a închis; totuși, aceasta nu se mai lărgea. Cu toate acestea, aceste condiții globale schimbate au fost de o importanță capitală doar în Europa Occidentală și în Asia de Est în curs de dezvoltare, unde „blocuri” regionale de capital tot mai mari și-au extins rapid raza de acțiune.

Economiștii secolului XX și-au imaginat că zonele naționale de acumulare reprezentau spațiul adecvat pentru dezvoltarea târzie. În realitate, expansiunea economică rapidă de la mijlocul secolului XIX și începutul secolului XX, era deja fundamentată atât pe exportul de bunuri industriale către piețele externe, cât și pe importul de materii prime și surse de energie, de regulă din alte piețe ale lumii cu venituri mici. Cu toate astea, o transformare calitativă a avut loc în perioada postbelică. Industriile în expansiune ale celei de-a doua revoluții industriale au forțat frontierele naționale, în căutarea unor noi piețe, desigur, dar ulterior și în căutarea unor noi surse de producție de piese industriale și locații pentru asamblarea industrială. Eviscerarea elitelor lumii vechi în timpul războaielor mondiale și amenințarea unui stalinism rampant au permis stabilirea unor noi zone regionale de acumulare, ca noi recipiente pentru aceste industrii, deoarece au slăbit interesele protecționiste.¹

Astfel, o mare parte a lumii a fost divizată între un bloc american sub managementul SUA, un bloc european sub managementul franco-german, un bloc est-asiatic sub managementul japonez și un bloc sovietic sub managementul rus. Acestea erau legate între ele de instituții transnaționale precum ONU, NATO, GATT etc. Scurtul triumf al mișcării muncitorești s-a datorat parțial unei componente transnaționale: influenței Rusiei asupra oponenților săi în timpul Războiului Rece, expansiunii militar-industriale a statului (permițând diverse experimente de planificare socială) și extinderii firmelor industriale în noi piețe regionale fără a delocaliza încă producția propriu-zisă. Muncitorii au putut obține un loc la masă atât datorită poziției lor strategice în inima acestei mașini de creștere, cât și pentru că „capitalismul de stat” a fost, pentru un scurt moment, o posibilitate reală.

Totuși, fără posibilitatea unui război între aceste blocuri regionale, creșterea lor simultană a condus inevitabil la o saturare a piețelor de export. Competiția între blocurile naționale de capital — concentrate în SUA, Europa Occidentală și Asia de Est — s-a intensificat la mijlocul anilor ‘60. Piețele globale au devenit din ce în ce mai supraaprovizionate, făcând, în cele din urmă, ca niciun bloc să nu mai poată crește rapid decât dacă o făcea pe cheltuiala celorlalte.² Rezultatul a fost un declin al ratelor de creștere ale producției industriale, care au scăzut sub ratele de creștere ale productivității muncii în anii ‘80.

Acest punct trebuie subliniat: dezindustrializarea nu a fost rezultatul unei descoperiri tehnologice miraculoase care să fi împins ratele de creștere ale productivității spre noi culmi. Mai degrabă, s-a datorat supraproducției cronice, care a comprimat ratele de creștere ale producției, având efecte mai puțin severe asupra productivității. Aceleași tendințe de încetinire a creșterii producției globale și de creștere mediocră a productivității au continuat până în prezent, chiar și luând în considerare expansiunea chineză. Pe această bază, creșterea ocupării forței de muncă în industrie a intrat în cele din urmă în regres, nu doar temporar, pe baza ciclului de afaceri, ci permanent, atât în perioadele de vârf, cât și în cele de criză. Dezindustrializarea a înlocuit industrializarea ca tendință mondială, deși, asemenea industrializării, nu a fost niciodată o simplă tendință seculară. Traiectoria capitalului a fost, așadar, diferită de ceea ce anticipau muncitorii. Dezvoltarea forțelor de producție s-a dovedit a însemna nu transformarea clasei muncitoare industriale în majoritate, ci, mai degrabă, disoluția sa tendențială.

2. Deplasări sectoriale

Desigur, acest lucru nu a semnalat sfârșitul clasei muncitoare. Odată cu inovațiile tehnice și infrastructurale menționate mai sus, a apărut o creștere enormă a muncii administrative, de contabilitate, logistică, servicii, comunicare și instruire: joburile „gulerelor albe”. Aceste joburi au proliferat chiar și în timp ce locurile de muncă industriale dispăreau. Astfel, în timp ce noile industrii (contrar predicției lui Marx) au creat locuri de muncă și au salvat temporar clasa muncitoare industrială de la declin, sectorul din urmă a fost cel care a absorbit cea mai mare parte a scăderii forței de muncă agricole. Și, deși vechile sindicate puteau organiza acest nou sector, victoriile au fost mult mai puțin consistente, deoarece identitatea hegemonică a clasei muncitoare tindea să se dizolve pe acest nou teren. Totuși, acest fapt se explică mai puțin prin natura acestor joburi, și deci nu prin creșterea lor absolută, cât prin faptul unei cereri de muncă reduse.

Parțial, joburile în servicii au crescut deoarece majoritatea serviciilor nu sunt tranzacționabile la nivel internațional. Nu poate exista supraproducție internațională în servicii, așa cum poate exista atât în industrie, cât și în agricultură. Însă non-tranzacționabilitatea serviciilor este parte integrantă a faptului că serviciile, aproape prin definiție, sunt subsumate doar formal, nu și real. Adică, procesul de producție în servicii este rezistent la tipul de transformare capitalistă care ar face acele servicii susceptibile de creșteri regulate ale productivității muncii. Cu alte cuvinte, serviciile nu sunt produse în fabrici (unde munca umană directă lasă locul producției mecanizate).

Rezistența activităților economice la subsumarea reală este cea care le transformă în surse durabile de creștere a ocupării forței de muncă. Acesta a fost motivul pentru care, în cadrul industriei, procesele de asamblare au cunoscut cea mai mare creștere a ocupării forței de muncă în cursul secolului al XX-lea. Mai rar, sectoare industriale întregi au rezistat subsumării reale dincolo de un anumit punct. Acele sectoare au cunoscut, de asemenea, o creștere masivă a ocupării forței de muncă: în industria confecțiilor, mașina de cusut a fost ultima mare dezvoltare tehnologică. Îmbrăcămintea este încă cusută, în cea mai mare parte, cu acele mașini din secolul al XIX-lea în ateliere de tip sweatshop din întreaga lume.

Însă majoritatea activităților rezistente la subsumarea reală nu au aparținut deloc industriei — ci mai degrabă serviciilor. Cu excepții notabile, s-a dovedit în general dificil ca procesele de prestare a serviciilor să fie transformate pentru a deveni susceptibile de creșteri constante ale productivității muncii. În fapt, „serviciile” reprezintă o categorie întrucâtva falsă. Serviciile sunt tocmai acele activități economice care rămân în urmă: ele constau în toate activitățile care se dovedesc rezistente la transformarea în bunuri (adică, instrumente de autoservire). Transformarea într-un bun este modul tipic prin care o activitate economică devine real subsumată: vizitiii sunt înlocuiți de automobile, spălătoresele sunt înlocuite de mașini de spălat. Deoarece serviciile nu sunt real subsumate, creșterea productivității rămâne modestă. Chiar dacă producția crește mai lent în servicii decât a crescut în industrie (în perioada de glorie a acesteia din urmă), este totuși cazul ca numărul joburilor în servicii să crească constant. Iată tendința pe termen lung a capitalismului: de a produce un pustiu post-industrial, unde ocuparea forței de muncă crește lent, iar muncitorii sunt foarte precari.

Segmentul în creștere al clasei muncitoare care ocupa aceste locuri de muncă încă nesubsumate real a avut o experiență a muncii și a modului de producție capitalist diferită de cea a muncitorilor industriali care formau nucleul mișcării muncitorești:

1. Subsumarea reală este cea care face joburile muncitorilor asemănătoare, în toate industriile. Este procesul de mecanizare care reduce toți muncitorii la lucrători de fabrică semi-calificați. Fără mecanizare, procesele de muncă își păstrează specificitatea, în ceea ce privește abilitățile necesare (prepararea cafelei versus programare versus predare versus îngrijire). Joburile în servicii sunt mai puțin omogene. Din același motiv, scara salarială este mai dispersată. Aceasta este diferența dintre experiența muncitorilor industriali, care devin o masă compactă, și experiența lucrătorilor din servicii, care se confruntă cu o diferențiere nesfârșită a sarcinilor.

2. Subsumarea reală concentrează muncitorii în combinate masive, unde lucrează cu cantități uriașe de capital fix. Asta e ceea ce le oferă muncitorilor industriali puterea de a opri societatea prin refuzul de a munci. Există multe blocaje în procesul de producție industrială: oprirea muncii într-un singur loc poate duce uneori la închiderea unei întregi industrii. Opusul este valabil în servicii: mulți lucrători din servicii sunt împrăștiați în nenumărate unități, iar majoritatea acestora sunt implicați în vânzările finale către consumatori (o excepție majoră fiind serviciile de distribuție).

3. Subsumarea reală reprezintă creșterea potențial nelimitată a productivității muncii. Muncitorii experimentează câștigurile de productivitate ca pe o contradicție: producem o lume a libertății, dar știm că această libertate poate însemna, potențial, propriul nostru șomaj și, prin urmare, lipsa libertății. În schimb, experiența lucrătorilor din servicii nu e legată de triumful timpului liber. Dimpotrivă, eșecul de a genera timp liber e cel care creează ocuparea forței de muncă. Munca de rutină nesfârșită (busy-work), totuși esențială pentru valorizare, e cea care creează locuri de muncă și generează venituri. Munca umană directă rămâne centrală în procesul muncii; ea nu e un supliment al puterii mașinilor.

Muncitorii la limită

Reacția muncitorilor la această schimbare de noroc a fost — contrar interpretării standard a lui Mai ‘68 — în fapt destul de slabă. Amplitudinea relativ scăzută a valului de lupte din țările industrializate avansate, între 1968 și 1977, faptul că acestea nu au contestat niciodată direct modul de producție, se explică în mare măsură prin epuizarea militanței bazei în perioada anterioară. Confruntate cu limita externă, sindicatele s-au dovedit a fi monoliți goi, incapabile să apeleze fie la membrii pe care îi deposedaseră sistematic de putere, fie la statul de care deveniseră tot mai dependente. Încorporarea prealabilă a unor aspecte ale mișcării muncitorești în stat a fost cea care a atenuat reacția muncitorilor la restructurarea capitalului. Însă acea înfrângere a fost inevitabilă, deoarece tocmai industriile pe care se bazase mișcarea muncitorească au fost cele subminate de restructurare.

Tot ceea ce a mai rămas din mișcarea muncitorească sunt sindicatele care gestionează lenta hemoragie a ocupării stabile a forței de muncă; partidele social-democrate care implementează măsuri de austeritate atunci când partidele conservatoare eșuează să o facă; și sectele comuniste și anarhiste care așteaptă (activ sau pasiv) șansa de a lua scena cu asalt. Aceste organizații cu greu au fost aruncate la coșul de gunoi al istoriei. Totuși, e puțin probabil ca vreuna să se reîmprospăteze la scară mondială. Mișcarea muncitorească nu mai este o forță cu potențialul de a reface lumea. Faptul că a fost o astfel de forță e ceea ce a dat viață acestor curente din cadrul mișcării muncitorești: ele nu mai au sens; coordonatele lor au fost amestecate.

Dar, desigur, sfârșitul mișcării muncitorești nu este același lucru cu sfârșitul capitalului sau al clasei muncitoare. Chiar dacă tot mai mulți muncitori sunt transformați în surplus față de nevoile capitalului, relația dintre acești doi termeni continuă să definească ceea ce contează pentru o viață ce merită trăită. Astfel, relația de clasă a supraviețuit mișcării reale care trebuia să o distrugă. Într-adevăr, relația de clasă a devenit doar mai dominantă de la sfârșitul mișcării muncitorești: pentru femeile de pretutindeni, pentru țărani etc.

Ceea ce s-a schimbat în această perioadă este faptul că diversele elemente ale clasei muncitoare nu se mai auto-organizează sub forma unei mișcări muncitorești. Cu excepția modalităților reacționare (când o parte a clasei își apără accesul la un fond tot mai redus de locuri de muncă stabile), muncitorii își afirmă rareori identitatea comună ca muncitori. Există o serie de motive pentru această transformare, toate decurgând din „restructurarea” relației de clasă din anii ‘70. Pe măsură ce rata profitului a scăzut după 1973, un surplus de muncitori și de capital a luat amploare. A devenit posibil ca existența materială a muncitorilor să fie atacată, și totodată necesar, deoarece competiția între capitaluri se intensifica. Fiind sub atac, mișcările muncitorești situate la nivel național s-au trezit în imposibilitatea de a obține câștigurile materiale care reprezentaseră rațiunea lor ultimă de a exista. Muncitorii au abandonat organizațiile de care se agățaseră anterior, chiar și atunci când s-au dovedit a fi contrarevoluționare.

Pretutindeni, clasa muncitoare este mai puțin omogenă — ea este stratificată în ocupații cu venituri mari și mici; munca sa este mai precară; iar schimbarea locului de muncă este mai frecventă. Tot mai mulți muncitori simt că munca nu are niciun scop; căci tot mai mulți sunt angajați în joburi de servicii fără perspective (dead-end) sau sunt șomeri ori inapti pentru angajare. Asemenea gospodinelor dintr-o epocă anterioară, aceștia nu produc mult mai mult decât reproducerea cotidiană a relației de clasă însăși. Din aceste motive, nu îi putem urma pe autonomiști în presupunerea că o recompoziție „obiectivă” a clasei își va găsi corespondentul într-o nouă afirmare „subiectivă” a identității de clasă.

Nu este vorba despre faptul că astăzi ar fi imposibil să glorifici munca sau muncitorii; ci despre faptul că aceia care o pot face sunt în mod necesar o minoritate. Ei nu mai pot prezenta activitatea lor, sau activitatea oricărei fracțiuni concrete a clasei, ca având o semnificație universală. Mișcarea muncitorească s-a bazat pe o viziune asupra viitorului care s-a dovedit a fi un vis. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, muncitorii s-au trezit din acest vis pentru a descoperi că tot ceea ce trebuia să îi aducă împreună, în realitate, îi separase.

Concluzie: metafizica luptei de clasă

Mașinăria acumulării se defectează. Până acum, nicio forță revoluționară nu pare pregătită să se opună dominației sale globale. E de înțeles, deci, că deplângem mișcarea muncitorească, faptul că privim nostalgic înapoi către un timp în care acea mișcare se prezenta ca o contra-forță, fie ea și una problematică. Cum ar putea cineva să nu simtă nostalgie pentru trecut, trăind într-o epocă în care există puține lucruri care să oprească ravagiile dinamicii sociale capitaliste? Însă nu trebuie să lăsăm nostalgia să ne întunece înțelegerea, făcându-ne să credem că ar fi posibilă reînnoirea luptelor unei ere care s-a încheiat. Oamenii nu fac istoria în circumstanțe alese de ei înșiși, ci mai degrabă în condițiile existente. Umanitatea a supraviețuit erei nașterii capitalismului, deși nu fără traumă. Acum, trebuie să continuăm cu distrugerea lui.

Cum urmează să fie îndeplinită această sarcină? Mișcarea muncitorească a materializat o anumită idee despre modul în care trebuia realizată. În inima sa se afla o concepție metafizică, aceea a muncitorului colectiv, care de atunci s-a dizolvat.³ Societatea este încă produsul tuturor acestor oameni care muncesc: care cultivă și distribuie hrană, care extrag minerale din pământ, care produc haine, mașini și computere, care îngrijesc bătrânii și infirmii ș.a.m.d.. Însă lipiciul care îi ține împreună nu este o solidaritate socială tot mai conștientă. Dimpotrivă, lipiciul care îi ține împreună e mecanismul prețurilor. Piața e comunitatea umană materială. Ea ne unește, dar numai în separare, numai în și prin competiția fiecăruia cu toți ceilalți. Dacă muncitorii lumii s-ar opri din muncă — îndreptându-și în schimb atenția spre înfrângerea capitaliștilor și a bătăușilor lor — aceștia nu ar găsi la dispoziția lor un mod de organizare socială gata pregătit, născut din unitatea lor „reală” (adică, muncitorul colectiv). În schimb, ei ar fi aruncați într-un vid social, în interiorul căruia ar fi necesară construirea relațiilor umane de la zero.

Motivul pentru care nu mai e posibil să credem în muncitorul colectiv ca adevăr ascuns al relațiilor sociale capitaliste e pur și simplu acesta: extinderea relațiilor sociale capitaliste până la marginile pământului nu a fost asociată cu o forță de muncă tot mai conștientă de sine ca clasă; dimpotrivă. În perioada imediat următoare Primului Război Mondial, au apărut o serie de teorii care să explice de ce lucrurile stăteau astfel.⁴ La urma urmei, revoluția avusese loc în Rusia „înapoiată”, dar eșuase să se materializeze în Germania „avansată”, unde clasa muncitoare era mai industrializată. De ce organizarea industrială eșuase să genereze conștiință de clasă?

Un set de explicații s-a concentrat pe rolul ideologiei burgheze: emergența unei conștiințe de clasă fusese blocată de o conștiință falsă, care era implantată în mințile muncitorilor de către aparatele societății burgheze: presa, școlile, bisericile sale. Această mașinărie instituțională punea droguri în apa de băut a muncitorilor. Un alt set de explicații s-a concentrat pe rolul instituțiilor de mediere ale clasei muncitoare înseși. Sindicatele și partidele trebuiau să modeleze voința muncitorilor într-un ciocan imens, cu care lumea veche urma să fie zdrobită. În schimb, acest ciocan fie a stat nefolosit, fie a fost întors împotriva clasei înseși (astfel de trădări erau frecvent explicate ca fiind o chestiune de o anumită îmburghezire a conducerilor de partid și de sindicat).

În realitate, nici ideologia burgheză, nici medierea organizațiilor muncitorești nu au fost vinovate, în mod fundamental, pentru eșecul generalizării unei conștiințe revoluționare. După cum s-a dovedit, extinderea relațiilor sociale capitaliste nu a dat naștere muncitorului colectiv, ci mai degrabă societății separate. Cu cât viețile muncitorilor erau mai imbricate în relațiile de piață, cu atât mai mult aceștia erau reduși la statutul de observatori atomizați ai propriei exploatări. În cursul secolului XX, revoluțiile socialiste nu au apărut acolo unde fusese atinsă deplina eflorescență a formelor sociale capitaliste. Mai degrabă, ele au apărut acolo unde acele relații se extinseseră doar recent.⁵ Cu timpul, potențialele revoluționare au părut să se diminueze pretutindeni unde societatea capitalistă s-a dezvoltat. În acel punct — cu excepția unor circumstanțe rare, la care vom ajunge imediat — muncitorii își puteau întruchipa voința combativă doar în forme mediate, cum ar fi sindicatele și partidele. Aceste instituții făceau parte din această societate și, ca atare, reflectau caracterul său de bază. A fost nevoie de aproape o jumătate de secol după 1917 pentru ca această realitate să se clarifice. Cu toate inadecvările sale, Societatea Spectacolului a lui Guy Debord a intuit cel puțin această realitate tristă: extinderea relațiilor sociale capitaliste s-a reflectat în separarea crescândă a muncitorilor unii de ceilalți, chiar dacă aceștia deveneau tot mai dependenți unii de alții pentru supraviețuire.

Construirea unei unități „reale”, în aceste condiții, a trebuit să fie un proiect politic: a fost cel al mișcării muncitorești înseși. Acționând în cadrul acestei societăți — împotriva unui curent care a devenit tot mai intens — mișcarea a presat înainte. S-a pierdut, totuși, într-o mare de interese diferențiale: cele ale femeilor și bărbaților, tinerilor și bătrânilor, „albilor” și non-„albilor” ș.a.m.d.. Muncitorii puteau depăși prăpastiile dintre interesele lor secționale doar în măsura în care credeau, și îi convingeau pe alții să creadă, într-o identitate comună: muncitorul colectiv. Totuși, unitatea astfel numită nu era o unitate „reală”, dată nemijlocit de deplina înflorire a relațiilor sociale capitaliste. Era o ficțiune presupusă și postulată de mișcarea însăși.

Pe baza acestei identități comune, luptele cotidiene ale muncitorilor — de pe urma cărora mulți muncitori beneficiau doar indirect, dacă beneficiau — păreau a fi universal utilitare: „o vătămare adusă unuia” a devenit „o vătămare adusă tuturor”. După anumite standarde, acest proiect a avut un succes răsunător. Prin intermediul solidarității și al sacrificiului, muncitorii au reușit să obțină protecții sociale pentru șomeri, vârstnici și cei lipsiți de mijloace. Mai mult, prin limitarea circumstanțelor în care erau obligați să își vândă munca, muncitorii au comprimat, de asemenea, ierarhiile salariale. Totuși, eforturile lor nu au produs o ruptură revoluționară. În cele din urmă, caracterul coroziv al relațiilor sociale capitaliste a dizolvat unitățile fictive ale mișcării muncitorești. Și iată-ne aici, astăzi.

Astăzi există pretutindeni o absență general resimțită a formelor instituționale de solidaritate care au constituit coloana vertebrală a mișcării muncitorești. Când trebuie să ne găsim un loc de muncă sau când avem probleme cu un proprietar, nu există camere de muncă, nici societăți de ajutor reciproc la care să apelăm. N-am rămas cu nimic altceva decât cu statul și organizațiile sale caritabile auxiliare. Gânditorii strategici de astăzi încearcă, așadar, cu urgență să inventeze noi organizații de acest tip (locuri de locuit și de împărțit) sau caută să le reînvie pe cele din trecut (sindicat, partid, cooperativă). Însă aceste structuri noi sau reînviate duc lipsă de putere de rezistență, căci sunt construite pe nisipurile mișcătoare ale societății deplin separate: indiferent cât de multă apă se toarnă peste ele, acestea refuză să se închege.

E adevărat că, în multe privințe, diferențele dintre muncitori, pe care mișcarea muncitorească a trebuit să le depășească, în prima jumătate a secolului al XX-lea, au fost reduse semnificativ. În țările cu venituri mari, ca și în multe țări cu venituri mici, marea majoritate a muncitorilor trăiesc în zone urbane. Singura lor țară de reședință este „țara mărfurilor” (commodity-land). Aceștia obțin aproape tot ce au nevoie — plătind ipoteci sau închiriind apartamente, cumpărând alimente, haine și diverse gadgeturi și achiziționând divertisment — prin vânzarea capacității lor de muncă. În acest context, subculturile apar și dispar, însă toate acestea sunt suprapuse peste o platitudine culturală constantă. Pentru mulți oameni, identitatea națională a devenit puțin mai mult decât o chestiune de limbi și bucătării naționale. Monumentele naționale țin locul oricărei conștiințe istorice mai profunde. Între timp, există femei CEO, CEO de culoare, CEO gay și așa mai departe.

Totuși, chiar și așa, anumite diferențe sociale s-au rigidizat. Scara salarială continuă să instanțieze o ierarhie între muncitori, generând șanse de viață diferențiale pentru aceștia și copiii lor. Aceste șanse de viață sunt determinate, de asemenea, de acumulările diferențiale de active: copiii unor muncitori moștenesc sume considerabile care, deși s-ar putea să nu le permită să înceteze munca, le asigură cel puțin faptul că nu vor trăi mai rău decât au făcut-o părinții lor în ultimii ani de viață. Pentru majoritatea muncitorilor, însă, nu există o astfel de plasă de siguranță personalizată. Nici șomajul sau subocuparea nu sunt distribuite aleatoriu în cadrul clasei. Acestea continuă să corespundă diferențelor de gen, rasă, naționalitate, statut de imigrant etc. Interesele dintre muncitori tind să difere cel mai puternic atunci când economia crește lent sau stagnează. Desigur, în majoritatea țărilor, economia nu a mai crescut rapid de o perioadă foarte, foarte lungă.⁶

Astăzi, crizele sunt mai frecvente. Din ce în ce mai mulți oameni sunt împinși spre o existență definită prin salarii mici, muncă neregulată și informalitate, cu alte cuvinte, tot ceea ce am numit populații excedentare. Diviziunea dintre cei încă angajați regulat și fracțiunile populației excedentare devine diviziunea-cheie în cadrul luptelor de astăzi. Deoarece reiterăm acest punct, analiza noastră este adesea interpretată ca implicând faptul că lucrurile se îmbunătățesc pentru că totul merge din ce în ce mai rău: la politique du pire. Este cu siguranță puțin probabil ca revoluțiile să aibă loc într-un timp în care lucrurile pur și simplu se îmbunătățesc — și nici atunci când acestea sunt static de rele.

Totuși, nu există nicio speranță în simpla înrăutățire a lucrurilor prin ele însele. Speranțele revoluționare se găsesc doar în revolte, care tind să emerjeze dintr-un optimism frustrat. Altfel spus, revoltele urmează unei perturbări a vieții cotidiene, sau unei serii de astfel de perturbări, care fracturează visul prin care umanitatea este intimidată să creadă că jocul masluit al vieții sociale se va termina în favoarea sa. Imaginea calmului și a unanimității prezentată de forțele de ordine se prăbușește; conflictele dintre elite sunt brusc expuse în fața poporului. Furia acumulată timp de ani sau chiar decenii se ridică și se revarsă la suprafață. Există speranță, deci, doar în deschiderea unui nou ciclu de luptă, în fuga populațiilor către neguvernabilitate.

Într-adevăr, unitatea reală a clasei nu rezidă nici într-o unitate organică oferită de dezvoltarea forțelor de producție, nici în unitatea mediată obținută prin intermediul sindicatelor și partidelor. Mai degrabă, acea unitate a fost și va fi întotdeauna forjată în lupta auto-organizată, atunci când muncitorii își depășesc atomizarea prin construirea creativă a unei noi baze pentru activitatea colectivă. În numărul anterior din Endnotes, am încercat să găsim o modalitate de a descrie acea unitate fără a recurge la o entitate metafizică preexistentă, muncitorul colectiv. Am arătat cum o formă de luptă specifică istoric decurge din specificitatea istorică a relațiilor de clasă în societatea capitalistă (determinată de unitatea-în-separare a celor exploatați).⁷

Modalitata asta de înțelegere a luptei — fundamentată pe perspectivele stângii comuniste, dar și desprinzându-se de acestea — poate fi aplicată în egală măsură atât trecutului, cât și prezentului. E însă important să recunoaștem aici abisul care ne separă de trecut. Generarea creativă de noi forme de organizare, noi tactici, noi conținuturi — toate imanente desfășurării luptei — este orientată către un orizont dat al comunismului. În trecut, ruptura revoluționară era orientată către un proiect particular, pe care l-am descris în detaliu în acest articol. Am arătat, de asemenea, de ce acest proiect nu mai este de actualitate astăzi.

Gândirea noului context în care au loc luptele necesită un pivot la cel mai profund nivel, chiar în categoriile teoriei comuniste. Nu mai putem face apel la noțiunea de conștiință de clasă, cu tot ceea ce implică aceasta. Suntem forțați să ne confruntăm cu faptul că clasa muncitoare este o clasă a acestui mod de producție, unită doar în separare. Desigur, există încă momente când, în luptele lor, muncitorii se reunesc într-un mod care întrerupe unitatea lor pentru capital, permițându-le să se organizeze atât în interiorul, cât și dincolo de liniile de diviziune. Cu toate acestea, astăzi, când se reunesc, nu o mai fac ca clasă, deoarece apartenența lor de clasă este tocmai ceea ce îi divizează. În schimb, ei se reunesc sub numele unei alte unități — democrația reală, cei 99% — care pare să le lărgească capacitatea de luptă. În astfel de momente, se poate deschide un conflict între această unitate ideală a clasei, ca altceva decât o clasă, și faptul dezbinării reale a clasei, ca clasă a acestui mod de producție.

Tocmai în astfel de conflicte diverse și diversificate orizontul comunist al prezentului s-ar putea anunța, nu printr-o conștiință de clasă în creștere, ci mai degrabă printr-o conștiință tot mai acută a capitalului.⁸ În prezent, muncitorii numesc inamicul cu care se confruntă în moduri diferite: ca bănci rele și politicieni corupți, ca lacomul 1%. Acestea sunt, totuși, doar critici trunchiate ale unei realități imense și teribile. Societatea noastră este o societate de străini, angajați într-un set complex de interacțiuni. Nu există nimeni, niciun grup sau clasă, care să controleze aceste interacțiuni. În schimb, dansul nostru orb se coordonează impersonal prin intermediul piețelor. Limbajul pe care îl vorbim — prin care ne strigăm unii pe alții în acest întuneric — este limbajul prețurilor. Nu este singurul limbaj pe care îl putem auzi, dar este cel mai puternic. Aceasta este comunitatea capitalului.

Când oamenii vor face saltul în afara acelei comunități, ei vor trebui să descopere cum să interacționeze în moduri noi unii cu alții și cu lucrurile însele. Nu există o singură cale de a face acest lucru. Capitalul este unitatea lumii noastre, iar înlocuirea sa nu poate fi doar un singur lucru. Va trebui să fie mai multe.

–

Note