O istorie a separației

Primul număr al SIC expune principala teză istorică a curentului comunizator. „La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, o întreagă perioadă istorică a intrat în criză și s-a încheiat — perioada în care revoluția era concepută… ca afirmare a proletariatului, ridicarea sa la poziția de clasă conducătoare, eliberarea muncii și instituirea unei perioade de tranziție.”¹ Această afirmație lasă fără răspuns ceea ce pare a fi o întrebare esențială: către ce anume era o tranziție această „perioadă de tranziție” pentru care luptau revoluționarii?

La urma urmei, socialiștii și comuniștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din secolul al XX-lea nu și-au stabilit ca scop final ridicarea proletariatului în poziția de nouă clasă conducătoare. Scopul lor final a fost desființarea tuturor claselor, inclusiv a proletariatului. Acest obiectiv a fost stipulat în Programul de la Erfurt din 1891, care a devenit modelul pentru mulți revoluționari din întreaga lume: „Partidul Social Democrat German… nu luptă pentru noi privilegii de clasă și drepturi de clasă, ci pentru desființarea domniei de clasă și a claselor însele.”² În vederea acestui scop, SPD a luptat nu doar împotriva „exploatării și oprimării salariaților”, ci și împotriva „oricărei forme de exploatare și oprimare, fie ea îndreptată împotriva unei clase, a unui partid, a unui sex sau a unei rase”.³ A ne concentra doar pe perioada de tranziție — așa-numita dictatură a proletariatului — înseamnă a omite conexiunea sa intimă cu acest scop final: desființarea societății de clasă.

Unei astfel de afirmații s-ar putea răspunde că, atunci când SPD vorbea despre desființarea claselor, înțelegea ceva foarte diferit de ceea ce înțelegem noi. Ce însemna pentru SPD desființarea „claselor însele”? În comentariul său asupra Programului de la Erfurt, publicat sub titlul Lupta de clasă în 1892, Karl Kautsky oferă următoarea glossă: el spune că socialiștii nu luptă pentru „libertatea muncii”, ci mai degrabă pentru „eliberarea de muncă”.⁴ Ei luptă pentru a aduce „omenirii libertatea vieții, libertatea pentru activitate artistică și intelectuală”.⁵ Kautsky nu vedea partidele socialiste ca luptând pentru a conserva sau extinde o lume deja cenușie, o lume a smogului sufocant, o lume a epuizării mentale și fizice provocate de ani de muncă.

Dimpotrivă, scopul socialismului era de a reduce rolul muncii în viața tuturor, pentru a crea timp pentru alte preocupări. Acest scop era deja dat în majora luptă muncitorească din timpul lui Kautsky, campania pentru ziua de opt ore: „lupta proletariatului pentru reducerea programului nu vizează avantaje economice… lupta pentru reducerea programului este o luptă pentru viață.”⁶ În estimarea lui Kautsky, doar socialismul putea realiza acest scop. Programul partidului susținea că doar socialismul putea transforma „productivitatea constant crescândă a muncii sociale… dintr-o sursă de mizerie și oprimare într-o sursă a celei mai mari bunăstări și a perfecțiunii universale armonioase.”⁷ Creșterea productivității era văzută pe scară largă ca sursă a mizeriei actuale, dar și a unei potențiale eliberări, care nu putea fi decât eliberarea umanității.

Viziunea proprie a lui Kautsky asupra eliberării bazate pe productivitate era cea a unei lumi a artei și filozofiei, nu mult diferită de Atena antică. În timp ce cultura ateniană se baza pe sclavia oamenilor, socialismul s-ar baza pe munca mașinilor: „Ceea ce sclavii erau pentru vechii atenieni, mașinăria va fi pentru omul modern.”⁸ Socialismul ar realiza astfel visul lui Aristotel, care își imagina că „dacă fiecare instrument ar putea să-și îndeplinească propria muncă, supunându-se sau anticipând voința celorlalți, precum statuile lui Dedal sau trepiedele lui Hefaistos”, nu ar mai fi nevoie de degradarea celor mulți pentru a crea timp liber pentru cei puțini.⁹

Contradicția primară a mișcării muncitorești

Așadar, a fost Kautsky teoreticianul originar al anti-muncii? Cum s-a transformat această perspectivă eliberatoare în opusul ei în secolul al XX-lea? Mai precis, cum a devenit eliberarea de muncă o eliberare a muncii? Ceea ce trebuie să recuperăm aici este contradicția primară a mișcării muncitorești. Socialiștii și comuniștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din secolul al XX-lea au vrut să desființeze clasa muncitoare și, odată cu ea, societatea de clasă. Totuși, ei considerau că această desființare putea fi realizată doar prin universalizarea condiției proletare. Pentru a pune capăt unei lumi a muncii grele, cea mai mare parte a omenirii trebuia să fie transformată în muncitori: aceștia trebuiau puși la muncă conform celor mai noi tehnici și tehnologii de producție.

Astăzi, cea mai mare parte a omenirii a fost proletarizată. Pe tot globul, mase uriașe de oameni trebuie să își vândă munca pentru a cumpăra cele necesare supraviețuirii. Acest lucru este valabil în pofida faptului că, pentru mulți, proletarizarea a avut loc fără o integrare concomitentă în întreprinderile capitaliste moderne: o mare parte a forței de muncă mondiale este formată din muncitori fără acces (regulat) la muncă. Este evident că această situație nu ne-a adus mai aproape de eliberarea de o lume a muncii. Într-adevăr, este dificil de imaginat cum cineva ar fi putut gândi altfel în trecut: cum ai putea urmări să pui capăt dominației prin răspândirea uneia dintre formele sale până la marginile pământului? Totuși, această idee a animat o eră a energiilor revoluționare: inaugurarea unei lumi a muncitorilor a devenit dictonul cotidian.

Asta explică de ce, la aproape o jumătate de secol după publicarea Programului de la Erfurt, Leon Troțki putea privi înapoi către intervențiile sale în istoria Rusiei ca fiind un impuls spre realizarea proiectului socialist, în pofida coșmarului stalinist în care se transformase URSS. El credea că a contribuit la acest proiect nu pentru că bolșevicii reduseseră cantitatea de muncă prestată de poporul rus, ci mai degrabă pentru că o sporiseră: „socialismul și-a demonstrat dreptul la victorie nu în paginile Capitalului, ci într-o arenă industrială cuprinzând a șasea parte a suprafeței Terrei — nu în limbajul dialecticii, ci în limbajul oțelului, al cimentului și al electricității.”¹⁰ O creștere masivă a producției, nu o reducere a orelor de muncă, a fost măsura succesului socialismului.

Deși nu a supravegheat-o personal, în această notă Troțki a lăudat războiul împotriva țăranilor ruși — întreprins în cursul campaniilor de colectivizare de la începutul anilor 1930 — ca fiind o „revoluție suplimentară” celei din 1917.¹¹ Această revoluție suplimentară fusese solicitată deoarece „chiaburul (kulak) nu dorea să «crească» evolutiv spre socialism” (prin aceasta Troțki înțelegea că țăranii refuzaseră proletarizarea voluntară și, implicit, supunerea față de voința planificatorului central și a birocratului local).¹² Troțki vedea o proletarizare mai completă ca pe un pas necesar înainte ca orice reducere a timpului de muncă să fie posibilă.

Într-adevăr, el credea că pragul la care munca ar putea fi redusă era încă departe în viitor, chiar și în țările capitaliste avansate: „Un stat socialist, chiar și în America… nu ar putea oferi imediat fiecăruia atât cât are nevoie și ar fi, prin urmare, constrâns să îi impulsioneze pe toți să producă cât mai mult posibil. Datoria de stimulator în aceste circumstanțe revine în mod firesc statului, care, la rândul său, nu poate decât să recurgă… la metoda de plată a muncii elaborată de capitalism.”¹³ Nu doar o lume a muncii, ci și un sistem de plată a salariilor ar trebui menținute pentru moment!¹⁴ Îl luăm pe Troțki, aici, ca pe un exemplu cheie (el nu este neapărat reprezentativ pentru întreaga gamă de perspective socialiste).

Ideea este că, în orice caz, extinderea la nivel mondial a sistemului de fabrică englez (ulterior, cel american l-a înlocuit pe cel englez) — cu ritmul său înspăimântător, rata sa ridicată de accidente industriale, accelerările sale periodice și subjugarea totală a ființelor umane față de nevoile mașinii — acesta a fost visul multor revoluționari.¹⁵ Pe această bază, este ușor de înțeles de ce socialismul, în etapa sa de dezvoltare intermediară, aparent interminabilă, a ajuns să pară multor oameni a nu fi atât de diferit de capitalism. Într-adevăr, mulți socialiști s-au considerat ca fiind cei care făceau munca pe care capitalul nu o făcuse sau refuzase să o facă. Incompletitudinea dezvoltării capitaliste s-a prezentat ca o problemă comunistă.

Viziunea lor fundamentală

În viziunea viitorului expusă în Manifestul Comunist, dezvoltarea forțelor de producție trebuia să instaureze raiul pe pământ. După cum am văzut, socialiștii anticipau un timp, nu foarte îndepărtat, în care mașinile — mișcându-se singure și producând un corn al abundenței bunurilor, conform proiectelor oamenilor de știință — aveau să pună capăt suferinței și, implicit, conflictului născut din acea suferință, care făcea din om un lup pentru ceilalți oameni. Dezvoltarea mai deplină a forțelor de producție nu urma să elimine suferința imediat: toată această putere productivă ar fi rămas deocamdată concentrată în mâinile capitaliștilor, care o foloseau pentru propriile scopuri (de aici și sărăcirea maselor într-o lume a abundenței). Cu toate acestea, prin stimularea dezvoltării, ceea ce produceau acești capitaliști erau „înainte de toate, pe proprii [lor] gropari”.¹⁶

Aici ajungem la cheia, încă nemenționată, a viziunii muncitorești asupra viitorului. Se aștepta ca dezvoltarea mai deplină a forțelor de producție să îi propulseze pe muncitori în rolul conducător. Dezvoltarea forțelor de producție era, simultan, „multiplicarea proletariatului”, devenirea sa ca majoritate a societății burgheze.¹⁷ În mod crucial, proletarii nu deveneau doar majoritatea; ei erau, de asemenea, transformați într-o masă compactă: Gesamtarbeiter, sau muncitorul colectiv. Sistemul de fabrică era însărcinat cu acest muncitor colectiv, care se năștea din societatea burgheză în așa fel încât să distrugă acea societate.

Antonio Gramsci a surprins cel mai bine această viziune când, în anii săi de dinainte de închisoare, a descris lucrătorul colectiv în termenii „conștiinței [muncitorilor] de a fi un întreg organic, un sistem omogen și compact care, lucrând util și producând dezinteresat bogăție socială, își înarmează suveranitatea și își exercită puterea și libertatea de a crea istorie”.¹⁸ Desigur, pentru a deveni conștienți de sine ca „întreg organic”, muncitorii ar fi trebuit să renunțe la diverse identități particularizante legate de calificare, etnie, gen etc. Să fie convinși să facă acest lucru s-a dovedit a fi mai dificil decât au presupus socialiștii.

Totuși, în pofida unor astfel de dificultăți, muncitorii erau încrezători că istoria se mișca în favoarea lor. Viziunea lor nu era una suspendată. Ea era fundamentată pe o experiență a desfășurării istoriei. Clasa muncitoare putea simți istoria desfășurându-se, în etape: lumea veche zămislește capitalismul, iar capitalismul zămislește socialismul. Tranziția prin aceste etape putea fi citită peisaj, pe măsură ce mediul rural ceda locul orașelor. Aceeași disjuncție se reflecta în suprafața oțelului britanic: se putea compara liniaritatea acestuia cu propriile instrumente strâmbe. Fabricile Angliei erau, presupus, cel mai avansat punct al istoriei. Ele parcurseseră cea mai mare distanță de-a lungul unei traiectorii liniare. Întreaga Anglie era remodelată de fabrici; întreaga Europă devenea Anglia; și întreaga lume devenea Europa.

Această citire alegorică a sistemului de fabrică englez a fundamentat o convingere fervent susținută conform căreia viitorul aparținea clasei muncitoare: „Proletariatul era destinat — trebuia doar să privești Marea Britanie industrială și evidența recensămintelor naționale de-a lungul anilor — să devină marea majoritate a poporului”.¹⁹ Era inevitabil. În schimb, orice alt strat social era sortit dispariției: țăranii, artizanii, micii comercianți etc. Pe această bază, mulți socialiști nu au simțit nevoia, cel puțin la început, să adopte o poziție împotriva colonialismului sau împotriva genocidului populațiilor îndepărtate, în țările coloniale de tip așezământ, pentru a face loc europenilor. Istoria urma să strivească aceste popoare sub cizmele sale și să mărșăluiască înainte.

Câteva probleme

Totuși, istoria a mărșăluit într-un ritm șovăitor. Înțelegerea marxistă a istoriei s-a dovedit a fi doar parțial corectă. Întreaga lume nu a fost remodelată după imaginea fabricii engleze. Industrializarea a avut loc în unele regiuni; totuși, aceasta a eșuat în mare măsură să dea naștere lucrătorului colectiv ca masă compactă. Am oferit o relatare istorică a acestor probleme mai sus. Aici, ne concentrăm pe dezbaterile interne dintre socialiști și comuniști. În discuție era întrebarea: va da capitalul naștere, în cele din urmă, unei clase muncitoare suficient de numeroase și de unificate pentru a prelua și apoi pentru a distruge societatea burgheză — și cât de repede?

Kautsky a transformat perenitatea claselor muribunde într-un punct central al comentariului său asupra Programului de la Erfurt. El a admis că în Europa exista încă un rest considerabil de țărani, artizani și mici comercianți (fără a mai menționa lumea ca întreg, unde aceste clase erau preponderente). Kautsky a explicat această realitate după cum urmează: în societatea capitalistă, „proprietatea privată asupra mijloacelor de producție îi înlănțuie pe micii producători de ocupațiile lor nedezvoltate mult timp după ce acestea au încetat să le mai asigure o competență și chiar și atunci când și-ar putea îmbunătăți condiția devenind direct lucrători salariați”.²⁰ În esență, micii proprietari refuzau să devină muncitori salariați deoarece acest lucru ar fi necesitat să se supună insecurității pieței și despotismului directorului de fabrică. În fața acestor perspective sumbre, micii proprietari făceau tot ce le stătea în putință pentru a-și păstra autonomia.

Desigur, Kautsky credea în continuare că acești mici proprietari erau condamnați. Însă el presupunea acum că capitalismul îi va elimina mult mai lent decât se așteptaseră Marx și Engels. Socialismul, odată realizat, ar fi trebuit să finalizeze procesul de proletarizare. În socialism, a fi proletar nu ar mai fi însemnat o viață de insecuritate și subordonare. Din acest motiv, socialismul ar fi putut atrage micii proprietari rămași în fabrică: aceștia și-ar fi cedat de bunăvoie micile proprietăți pentru a se alătura proletariatului, reducând astfel iraționalitatea economică și aducându-ne tot mai aproape de comunism. Kautsky concepea astfel nivelarea noii lumi ca o precondiție pentru absorbția resturilor lumii vechi.

În critica sa revizionistă, Eduard Bernstein a susținut că micii proprietari nu vor avea niciodată ocazia de a participa la acest tip de scheme socialiste. Și Bernstein a pornit de la argumentul că, de fapt, „muncitorii industriali sunt pretutindeni minoritatea populației”.²¹ La cumpăna dintre secole — și chiar în Germania, una dintre principalele puteri industriale — restul format din țărani, artizani și comercianți era foarte mare. Salariații industriali, „incluzând lucrătorii la domiciliu din industrie”, reprezentau doar „7.000.000 din 19.000.000 de persoane care obțineau venituri”, sau, cu alte cuvinte, aproximativ 37 la sută din forța de muncă.²² Sub pragul de 50 la sută, era pur și simplu imposibil pentru clasă să obțină o majoritate în parlament.

Și mai problematic, pentru Bernstein, era faptul că acești „salariați moderni nu sunt o masă omogenă, lipsită în egală măsură de proprietate, familie etc., așa cum prevede Manifestul Comunist”.²³ Altfel spus, sistemul de fabrică nu dădea naștere lucrătorului colectiv ca masă compactă. Între muncitori cu situații și calificări diferite, ar putea fi posibil să ne imaginăm o „simpatie reciprocă, vie;” totuși, „există o mare diferență între… simpatia social-politică și solidaritatea economică”.²⁴ Mai mult, sistemul de fabrică tindea să accentueze diviziunile dintre muncitori, nu să le reducă.

Bernstein a susținut că socialiștilor le-ar fi greu să mențină egalitatea între muncitori, chiar dacă aceștia ar gestiona singuri fabricile. Deoarece, de îndată ce o fabrică „a atins o anumită dimensiune — care poate fi relativ modestă — egalitatea se prăbușește deoarece diferențierea funcțiilor este necesară și, odată cu ea, subordonarea. Dacă se renunță la egalitate, piatra de temelie a clădirii este îndepărtată, iar celelalte pietre urmează în cursul timpului. Intervin degradarea și conversia în afaceri obișnuite.”²⁵ Soluția lui Bernstein la aceste dificultăți a fost renunțarea totală la scopul unei tranziții revoluționare către socialism și încercarea de a găsi o cale de urmat mai incluzivă, liberal-democratică.

Pentru curentul majoritar al mișcării socialiste, nu era încă momentul să se renunțe la obiectiv. O parte a mișcării a tras concluzia că acum era necesar să se aștepte: trebuia lăsat capitalismul să se maturizeze și să se aștepte integrarea ulterioară a populației în forța de muncă industrială modernă; între timp, trebuia să continue organizarea acelei forțe de muncă într-o masă conștientă și coerentă prin medierea sindicatelor și a partidelor social-democrate. În schimb, pentru revoluționarii romantici — inclusiv Troțki — nu mai era timp de așteptat. Istoria stagnase, fiind pe jumătate finalizată. Internaționala comunistă revoluționară avea să se constituie, așadar, prin decizia de a debloca dialectica istoriei. Ceea ce trebuia să fie o inevitabilitate istorică urma să devină acum un act de voință. Toată lumea se proletarizează și, prin urmare, pentru a realiza comunismul, trebuie să-i proletarizăm pe toți!

Indiferent de facțiunea căreia i se alăturau, socialiștii împărtășeau această perspectivă generală. Pe măsură ce catastrofele istoriei se tot acumulau, ei își puneau credința în dezvoltarea deplină a forțelor de producție. Strategii mișcării vedeau acea dezvoltare, precum și puterea de clasă pe care aceasta ar fi adus-o, ca fiind singura cale de a ieși din penultima etapă a istoriei și de a intra în cea finală.

O perspectivă prăbușită

Înainte de a merge mai departe, este important să recunoaștem că ceea ce am numit contradicția primară a mișcării muncitorești — faptul că generalizarea unei forme de dominație era văzută ca cheia pentru depășirea oricărei dominații — s-a rezolvat în cele din urmă într-o perspectivă „colapsată”, care a fuzionat cele două laturi ale contradicției. Astfel, universalizarea condiției proletare a fost identificată direct cu abolirea dominației de clasă, mai degrabă decât ca o precondiție a abolirii tuturor claselor. În fapt, această perspectivă colapsată — am putea-o numi „lassalleană” — a fost hegemonică înainte ca viziunea marxistă să o înlocuiască și a devenit din nou populară la mijlocul secolului al XX-lea. Lassalleanismul își avea rădăcina în luptele defensive ale lucrătorilor artizani împotriva industrializării capitaliste.

Pentru artizani, capitalul apărea ca un parazit extern: aceștia depuneau aceeași cantitate de muncă ca înainte, însă, în loc să primească întregul venit din vânzarea produselor muncii lor, primeau înapoi doar o porțiune din acele venituri sub formă de salarii. De aici și sloganul aproape universal printre lucrătorii meșteșugari aflați în luptă, conform căruia munca are dreptul la „produsul său integral”. Luptele artizanilor nu vizau doar rezistența împotriva „sistemului salarial”. Lucrătorii meșteșugari au purtat bătălii și pentru controlul procesului de producție (shopfloor control). Ei s-au opus eforturilor angajatorilor de a raționaliza procesul muncii, de a intensifica diviziunea muncii și de a introduce schimbări tehnice care economiseau forța de muncă.²⁶

Deși artizanii au fost în cele din urmă înfrânți (în fapt, bătălia s-a prelungit mult timp), viziunea lor despre autogestionarea lucrătorilor calificați a fost adaptată pentru era industrială. Ceea ce lucrătorii „semicalificați” au pierdut în termeni de calificare și control, au câștigat în termeni de număr: ei formau — într-o măsură mai mare decât orice alt grup de muncitori — o masă compactă în locuri de muncă de mari dimensiuni, care puteau fi capturate ca bastioane. Muncitorii visau că, odată ce vor deține controlul, vor putea conduce sistemul de fabrică deja stabilit în interesul forței de muncă, fără capitaliști. Atât în ceea ce privește salariile, cât și controlul procesului de producție, conflictul de clasă era perceput mai mult sau mai puțin ca un joc cu sumă nulă: era clasă contra clasă, cu posibilitatea ca clasa exploatată să preia „produsul integral”, eliminându-l pe capitalist.²⁷

Această perspectivă lassalleană a fost cea pe care marxismul a înfrânt-o în ultimul sfert al secolului al XIX-lea: o narațiune marxistă despre creșterea dinamică a productivității a înlocuit-o pe cea lassalleană despre o competiție cu sumă nulă între clase. Cu toate acestea, o astfel de perspectivă statică a fost ulterior revigorată la începutul secolului al XX-lea, mai ales în curentul radical al mișcării muncitorești numit anarho-sindicalism (ceea ce nu sugerează că sindicaliștii erau pro-piață, precum Lassalle, ci doar că au ajuns să vadă comunismul ca pe un fel de paradis al muncitorilor).

Acest tip de perspectivă a devenit, de asemenea, poziția de facto a socialiștilor și comuniștilor, dacă nu chiar poziția lor de jure, pe tot parcursul primei jumătăți a secolului al XX-lea și până la jumătatea anilor 1960, când obiectivul producției total — sau aproape total — automatizate — care se retrăsese deja spre orizont — a căzut sub acel orizont și a dispărut complet din vedere.

Dinamica oferită de creșterea productivității și tendința spre automatizare (atât de centrale pentru Marx și socialiștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea) au fost, astfel, eliminate din nou din narațiune. A rămas doar lupta pentru a pune capăt exploatării capitaliste. După cum explica Rudolf Rocker: „Pentru anarho-sindicaliști, sindicatul nu este în niciun caz un simplu fenomen tranzitoriu legat de durata societății capitaliste; el este germenele economiei socialiste a viitorului, școala elementară a socialismului în general.”²⁸ Aici, era cu adevărat explicit faptul că clasa muncitoare urma să fie conducătoarea societății. Preluarea societății urma să inaugureze o tranziție nu către o lume fără muncă, ci, mai degrabă, către o lume a muncitorilor.

O istorie a separației a încercat să explice de ce contradicția primară a mișcării muncitorești s-a rezolvat în această perspectivă „colapsată”. Elementul cheie a fost faptul că, pentru o lungă perioadă de timp, dezvoltarea forțelor de producție a tins într-adevăr să crească dimensiunea forței de muncă industriale. La fel ca Marx, Kautsky și ceilalți socialiști se așteptau ca o a doua fază a dezvoltării industriale să sosească mai devreme sau mai târziu: creșterea productivității trebuia să determine o reducere a cererii de muncă și, prin urmare, expulzarea muncitorilor din spațiul fabricii, ducând la șomaj generalizat. În fapt, această a doua fază nu a sosit până în anii 1970.²⁹ Când în cele din urmă a sosit, a pecetluit destinul mișcării muncitorești.

O critică parțială

Răscolind în cutia noastră cu unelte teoretice, am putea fi înclinați să recuperăm următoarea perspectivă critică. Socialiștii au dus lipsă de o teorie adecvată a valorii, precum și a posibilității și tendinței interne de auto-abolire a acesteia³⁰. Conform acestei critici, mișcarea muncitorească a eșuat în a concepe o ruptură reală cu forma-valoare. Prin urmare, aceasta a sfârșit prin a consolida categoriile modului de producție capitalist, nu în ultimul rând categoria muncii productive. De aici, în final, mișcarea muncitorească a „afirmat proletariatul”, în loc să îl abolească.

Greșeala teoreticienilor mișcării muncitorești a fost următoarea. Ei au descris adesea relațiile sociale capitaliste în termenii unei fracturări fundaționale: separarea țăranilor de pământ a generat un proletariat lipsit de proprietate. Cu toate acestea, relația de clasă nu este stabilită doar printr-o fracturare fundațională; ea confirmă, de asemenea, acea fracturare în fiecare moment. Capitalismul realizează fracturarea existenței sociale ca „unitate-în-separare” a societății de piață, o interdependență a fiecăruia față de toți ceilalți, care reduce totuși indivizii la atomi izolați, confruntându-se unii cu alții în competiția de piață³¹. Acest lucru este valabil în special pentru proletari, a căror supraviețuire depinde tocmai de competiția cu alți proletari și care, prin urmare, se confruntă cu cele mai multe bariere în calea organizării colective (așa cum am argumentat în altă parte, nu declinul eventual al identității clasei muncitoare, ci mai degrabă emergența ei în pofida acestor bariere este ceea ce trebuie explicat).

Desprinderea ființelor umane de capacitățile lor — exproprierea „muncitorilor” puși față în față cu „mijloacele de producție” — este simultan separarea socială a indivizilor unii de ceilalți, a sferei producției de cea a reproducerii. Este, de asemenea, separarea economiei de politică. Tot ceea ce este dat în fenomenul dependenței de piață și al schimbului de piață: suntem tăiați de natură și de ceilalți oameni, în așa fel încât ne raportăm la ambele aproape exclusiv prin medierea piețelor, supravegheate de state. Rămânem dependenți unii de alții, dar într-un mod care ne menține separați unii de alții. Această unitate-în-separare practică se instanțiază într-un set de idei, care ajung să pară de la sine înțelese: „o zi de muncă cinstită pentru o plată cinstită”; „cine nu muncește, nu mănâncă”.

Toate aceste separări, luate împreună, ar trebui să fie depășite pentru a atinge comunismul, adică o lume în care legătura dintre cât „muncește” cineva și cât „mănâncă” a fost definitiv ruptă. Pentru mișcarea muncitorească, doar separarea inițială a muncitorilor de mijloacele de producție a apărut clar ca fiind ceva de depășit: aceștia sperau să realizeze acest lucru prin abolirea proprietății private asupra mijloacele de producție și prin înlocuirea schimbului privat cu planificarea centralizată a producției și distribuției³². În contrast, marfa — ca „valoare de întrebuințare”, dar nu ca „valoare de schimb” — părea a fi neutră și transistorică; era aceeași în fiecare epocă. Și astfel, gândeau ei, cu cât mai mult, cu atât mai bine: dacă mai mult grâu îi va hrăni pe toți, atunci de ce nu mai mult din orice altceva? Aceasta nu poate fi decât un lucru bun³³. Mărfurile, îngrămădite în grămezi mari (o „imensă colecție de mărfuri”), au fost văzute ca depășirea alienării, nu ca realizarea ei. Mai important, sistemul de fabrică — ca „proces de muncă”, dar nu ca „proces de valorizare” — urma să supraviețuiască sfârșitului modului de producție capitalist. El a fost înțeles ca fundament al socialismului, nu ca întruchiparea materială a dominației abstracte.

A numi aceste noțiuni „productiviste” sau „progresiste” înseamnă a semnala caracterul evident al deconectării noastre de o eră anterioară. Dar niciunul dintre aceste epitete nu ar trebui interpretat în sensul că, astăzi, am considera că visul de a elibera ființele umane de insecuritatea existențială nu este un vis frumos. Nici nu am pune la îndoială nevoile umane, oricât de aparent frivole, pe care o astfel de producție a fost imaginată să le satisfacă (critica consumerismului este ea însăși o excrescență a productivismului). Este pur și simplu pentru a sublinia faptul că identificarea dintre realizarea acestui vis — acela că „nimeni nu va mai flămânzi”³⁴ — și extinderea relațiilor sociale capitaliste, sau expansiunea masivă a sistemului de fabrică, nu este doar falsă; din cauza încălzirii globale, aceasta are acum potențialul de a aduce daune extreme umanității în ansamblul său.

Așa cum puțini au fost capabili să prevadă, utilajele și produsele procesului de producție capitalist nu erau neutre; ele reproduceau toate separările societății capitaliste³⁵. Este poate surprinzător faptul că nicio contribuție la o critică a neutralității sistemului de fabrică nu a apărut în interiorul mișcării muncitorești până în anii 1950 (în scrierile lui Phil Singer și Grace Lee Boggs, precum și ale lui Raniero Panzieri și Cornelius Castoriadis)³⁶.

Printre puținii care au văzut această latură a lucrurilor, într-un moment anterior, a fost Marx însuși. Citându-l pe Fourier, el a echivalat fabricile cu niște „închisori atenuate”³⁷. Căci fabrica este însăși întruchiparea dominației capitaliste, a separării ființelor umane de capacitățile lor și unii de ceilalți. Ea este realizarea perfectă a lumii pe dos a capitalului, în care omul este dominat de produsele propriei sale munci. Marx a eșuat în a termina Capitalul, opera sa magistrală despre aceste fenomene ale alienării și dominației întruchipate (sau subsumarea reală). Totuși, pe baza volumului pe care l-a terminat, este greu de văzut cum s-ar putea considera că fabrica are un conținut eliberator. În critica sa la adresa lui Bernstein, Rosa Luxemburg a admis acest punct: „Este una dintre particularitățile ordinii capitaliste faptul că, în cadrul ei, toate elementele societății viitoare îmbracă mai întâi, în dezvoltarea lor, o formă care nu se apropie de socialism, ci, dimpotrivă, o formă care se îndepărtează tot mai mult de socialism”³⁸.

O traiectorie care se autosubminează

Faptul că fabrica era parte integrantă a unității-în-separare a societății capitaliste a făcut dificilă lupta lucrătorului colectiv pentru a lua ființă. În ciuda declarațiilor retorice contrare, s-a dovedit că „unitatea reală” a muncitorilor din fabrică — spre deosebire de unitatea-în-separare a acestora — putea fi realizată doar prin medierile sindicatelor și ale partidelor, precum și prin nenumăratele lor organizații culturale (vom reveni puțin mai târziu asupra problemelor asociate cu unificarea prin aceste medieri, spre deosebire de unificarea directă în spațiul fabricii). Putem merge dincolo de această critică.

Teoreticienii mișcării muncitorești se așteptau ca unitatea muncitorilor între cei patru pereți ai fabricii să acționeze împotriva tendinței societății capitaliste de a atomiza muncitorii și de a-i opune unii celorlalți în afara fabricii (în competiția de pe piața muncii și în izolarea reproducerii casnice). Totuși, această strategie pare să fi fost eficientă doar în fazele timpurii ale industrializării, adică în fazele a ceea ce Marx, în Capitalul, numea „cooperare” și „manufactură”³⁹.

În timpul acestor faze, capitaliștii au luat lucrători din multe ateliere mici și i-au adunat laolaltă în combinate gigantice, unde aceștia au putut să se vadă și să se experimenteze pe ei înșiși lucrând cu toții în concert, producând toate materialele unei lumi noi. Astfel, în aceste faze timpurii, muncitorii păreau a fi sursa ultimă a avuției materiale (după cum am arătat mai sus, rămășițele acestor faze au tins să dureze foarte mult timp, mult mai mult decât se aștepta Marx). Bernstein a subliniat cu dispreț că tocmai la munca „cooperativă” se gândeau de obicei oamenii când își imaginau auto-realizarea lucrătorului colectiv: „Ceea ce se înțelege de obicei prin muncă asociată este doar o redare greșită a formelor foarte simple de muncă cooperativă, așa cum sunt ele practicate de grupuri, echipe etc. de lucrători nediferențiați”⁴⁰.

Odată cu apariția și extinderea „marii industrii”, acest tip de imaginare supraviețuiește doar ca nostalgie⁴¹. Mașinile, proiectate conform celor mai recente cunoștințe științifice, devin tot mai centrale în procesul de producție. Centrul însuși al societății se deplasează: știința și, poate mai mult decât atât, ingineria, înlocuiesc munca în inima procesului de producție, ca sursă cheie a avuției materiale. Într-adevăr, aici se află tendința fundamentală, de auto-subminare, a modului de producție capitalist: viața socială continuă să fie întemeiată pe schimbul de munci; totuși, odată cu extinderea și dezvoltarea bazei de capital fix, munca nu mai este cheia producției. Munca umană directă joacă un rol din ce în ce mai subsidiar în producție, chiar dacă schimbul de echivalenți continuă să fie măsurat în termeni de timp de muncă.

Dezvoltarea marii industrii se exprimă, în cele din urmă, prin expulzarea muncitorilor din fabrică — deindustrializarea. Dincolo de porțile fabricii, muncitorii se trezesc rătăcind într-o infrastructură imensă, cea a vieții moderne, care le reflectă nu puterea lor crescândă, ci mai degrabă impotența. Ei nu văd o lume creată de ei, ci mai degrabă o lume scăpată de sub control, o lume dincolo de controlul lor, poate dincolo de controlul oricui.

În măsura în care și-au pus credința în dezvoltarea forțelor de producție (în măsura în care ei înșiși au contribuit la acea dezvoltare), muncitorii industriali au subminat, de fapt, baza puterii lor. Dezvoltarea mai deplină a forțelor de producție a dus, în cele din urmă, la tot ceea ce și-a imaginat Marx: agravarea crizelor, expansiunea populațiilor excedentare și pauperizarea unui număr vast de oameni într-o lume a abundenței. Dar, în același timp, acea dezvoltare a făcut imposibil ca muncitorii să se experimenteze pe sine ca o parte alicotă a lucrătorului industrial colectiv și, prin urmare, ca salvatorul-distrugător al societății. Pe scurt, atomizarea a triumfat asupra colectivizării (și a făcut-o în URSS la fel de mult ca în SUA)⁴².

A existat o alternativă?

În secțiunile de mai sus, am remarcat o prăpastie între critica târzie a lui Marx asupra economiei politice și teoriile mișcării muncitorești, față de care Marx și-a exprimat altfel o fidelitate infinită. Unii au descris această prăpastie în termeni de învățătură „exoterică” și „esoterică”. Dovezi pentru perspectiva lor pot fi găsite în critica lui Marx asupra Programului de la Gotha, un precursor din 1875 al Programului de la Erfurt din anii 1890, citat mai sus. Prima linie a Programului de la Gotha afirma că „munca este sursa oricărei bogații și a oricărei culturi”, la care Marx răspunde: nu! „Munca nu este sursa oricărei bogații. Natura este în aceeași măsură sursa valorilor de întrebuințare (și cu siguranță din acestea constă bogăția materială!) ca și munca.”⁴³ Doar în cadrul unei societăți producătoare de valoare munca devine centrul activității sociale, iar natura este împinsă în plan secund ca ceva ce trebuie utilizat, dar nu cu adevărat valorizat în sine. Marx este încrezător că dezvoltarea ulterioară a economiilor capitaliste va face ca această perspectivă lassalliană să devină caducă.

Dar scrierile târzii ale lui Marx ne prezintă într-adevăr o alternativă la calea urmată de mișcarea muncitorească? În Critica Programului de la Gotha, Marx continuă prin a expune viziunea sa asupra etapelor prin care capitalismul va fi efectiv depășit. În „prima fază a societății comuniste”, explică el, se va aplica același principiu ca în societatea burgheză, cu excepția faptului că „conținutul și forma se schimbă, deoarece în condițiile modificate nimeni nu poate oferi nimic în afară de munca sa și deoarece, pe de altă parte, nimic nu poate trece în proprietatea indivizilor, în afară de mijloacele individuale de consum.”⁴⁴ Marx exprimă aici același tip de poziție contradictorie pe care Kautsky și Troțki au exprimat-o în scrierile lor: pentru a realiza abolirea proletariatului, este mai întâi necesar ca fiecare individ să fie redus la statutul de proletar. Universalizarea acestei forme de dominație este precursorul sfârșitului dominației.

Pentru Marx, abia în faza superioară dominația este efectiv depășită. Această depășire este, din nou, aparent posibilă doar pe baza unei dezvoltări mai depline a forțelor de producție: „după ce munca a devenit nu numai un mijloc de existență, ci și prima necesitate vitală; după ce forțele de producție au sporit și ele odată cu dezvoltarea multilaterală a individului și toate izvoarele bogăției colective curg mai din abundență — abia atunci poate fi depășit în întregime orizontul îngust al dreptului burghez, iar societatea poate înscrie pe steagurile sale: De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!”⁴⁵ Afirmația lui Marx este, cu siguranță, una frumoasă, încărcată de mistere care merită o analiză ulterioară. Pentru scopurile noastre, este pertinent pur și simplu de remarcat că, chiar și conform lui Marx, nu înainte de a atinge o stare de abundență putem spera să rupem legătura, inaugurată de capitalism, între cantitatea de muncă pe care cineva o depune pentru societate și ceea ce primește înapoi de la aceasta.⁴⁶

Ultimul marx

Totuși, foarte târziu în viață, Marx a pus sub semnul întrebării întreaga această perspectivă stadialistă. Într-adevăr, el a ajuns să creadă că teoria succesiunii modurilor de producție, pe care o expusese în Manifestul Comunist, precum și viziunea sa asupra tranziției etapizate către comunism, era incorectă. În loc să termine Capitalul, Marx a devenit tot mai obsedat de comunitățile non-capitaliste, printre ele aflându-se comuna țărănească rusă, Obștina [„Mir” în orig.].⁴⁷ Intuția lui Marx a fost că, deși existau clase în mediul rural rus, dominația unei clase asupra alteia nu era realizată pe baza „proprietății private”; dimpotrivă, dominația era impusă din exterior unei comunități care păstra „proprietatea comună” asupra pământului.⁴⁸ În cadrul Mir-ului, relațiile nu erau mediate de piețe, ci de decizii comunale luate în acord și în conflict cu obiceiurile locale. Acest lucru era, desigur, valabil și în afara Rusiei, în vastul spațiu rural global de dincolo de continentul european.

Pe baza acestor investigații, Marx a răsturnat teoria stadialistă a istoriei. Poate că proletarizarea universală era nenecesară. În zonele în care proletarizarea nu fusese încă realizată, ar putea fi posibilă trecerea directă de la comuna rurală la comunismul deplin, fără un stadiu intermediar. Într-o ciornă a unei scrisori către Vera Zasulici, Marx a sugerat exact acest lucru: comuna rurală „poate deveni un punct de plecare direct al sistemului economic spre care tinde societatea modernă; ea poate deschide un nou capitol care să nu înceapă cu propriul său suicid; ea poate culege roadele cu care producția capitalistă a îmbogățit omenirea, fără a trece prin regimul capitalist”.⁴⁹ Este important de notat că Marx nu privește aici înapoi și nici nu își imaginează o realitate alternativă în care capitalismul nu ar fi apărut niciodată; ideea este că comunele ar putea prelua inovațiile capitaliste fără a se proletariza.

Aceeași idee a fost exprimată public în prefața corectivă la ediția rusă a Manifestului Comunist, publicată în 1882, adică cu doar un an înainte de moartea lui Marx. Alături de Engels, el a scris: „dacă revoluţia rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate în obşte asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.”⁵⁰ Nota plină de speranță pe care Marx a emis-o aici cu privire la rolul pe care comunele țărănești l-ar putea juca în viitoarea revoluție rusă a fost reflectată — cel puțin inițial — în activitatea spontană a țăranilor înșiși, în cursul erei revoluționare care s-a deschis în 1917.

Conform lui Jacques Camatte, în textul său din 1972, „Community and Communism in Russia”, comunele, care trecuseră printr-un proces de disoluție la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au fost de fapt revigorate în cursul Revoluției Ruse.⁵¹ Camatte sugerează — cu regret, având în vedere ceea ce urma să se întâmple — că „acesta ar fi putut fi începutul reformării comunităților pe un nivel superior, cu condiția ca țăranii să fie susținuți de noul stat, care trebuia să înlăture elementele dăunătoare dezvoltării comunelor, așa cum afirmase Marx în ciornele scrisorilor sale către Zasulici”.⁵² Poate că ar fi existat o cale de urmat aici pentru întreaga lume, un nou tip de revoluție, care ar fi făcut posibilă „reconcilierea oamenilor în diferite momente ale dezvoltării lor, fără a le plasa neapărat pe o scară axiologică”.⁵³

Nu este clar cum ar fi fost realizată această nouă revoluție, când Rusia era decimată de Războiul Civil, iar revoluțiile din Europa nu au reușit să se producă. Ignorând aceste impedimente, Camatte notează pur și simplu: „victoria marxismului a împiedicat realizarea acestei soluții”.⁵⁴ Camatte are cu siguranță dreptate că, în loc să fie infirmată de evenimentele de pe teren, perspectiva timpurie, stadialistă a lui Marx a fost prin aceasta „codificată în numele marxismului”, ca program de dezvoltare economică, și apoi pusă în practică de bolșevici.⁵⁵ Aceștia din urmă au hotărât că „tot ce era arhaic și asiatic trebuia eliminat în întregul imperiu imens (și, având în vedere că valul revoluționar a afectat țările periferice, acest lucru a căpătat o importanță globală)”.⁵⁶ Realizând că țăranii nu puteau fi cu adevărat atrași în această lume modernă în formare, bolșevicii au pornit în cele din urmă să distrugă comuna, să proletarizeze țăranii și să dezvolte forțele de producție așa cum capitalul rus nu o făcuse. Acest program a devenit cel al revoluției comuniste în secolul al XX-lea.

Un moment de reflecție

For Camatte, humanity had “the possibility of leaping over the CMP [capitalist mode of production],” but has now “lost” that possibility.57 We have paused to consider this “lost” possibility for a few reasons. First, among all the vaunted red threads of history — which trace their way back to an initial moment of betrayal, and hence to an unrealised potential for salvation — this one seems to go back furthest: to the conflicts within Marx’s own conception of the pathway to communism. But more than that, this alternative vision seems to us to get closer than any other to the heart of the matter, that is, the primary contradiction of the labour movement: to end all domination supposedly required the extension of one form of domination, namely proletarianisation, to the ends of the earth, with all the violence this process necessitated.58 The proletarian class — unified in and through the extension of the factory system — was thought to be the only class powerful enough to make the revolution.

Pentru Camatte, omenirea a avut „posibilitatea de a face saltul peste MPC [modul de producție capitalist]”, dar acum a „pierdut” acea posibilitate.⁵⁷ Ne-am oprit să considerăm această posibilitate „pierdută” din câteva motive. În primul rând, dintre toate lăudatele fire roșii ale istoriei — care își croiesc drum înapoi către un moment inițial de trădare și, prin urmare, către un potențial de mântuire nerealizat — acesta pare să meargă cel mai departe în urmă: până la conflictele din cadrul propriei concepții a lui Marx asupra căii către comunism. Dar mai mult de atât, această viziune alternativă ni se pare că se apropie mai mult decât oricare alta de miezul problemei, adică de contradicția primară a mișcării muncitorești: pentru a pune capăt oricărei dominații, se presupunea că era necesară extinderea unei forme de dominație, și anume proletarizarea, până la marginile pământului, cu toată violența pe care acest proces a impus-o.⁵⁸ Clasa proletară — unificată în și prin extinderea sistemului de fabrică — era considerată singura clasă destul de puternică pentru a face revoluția.

De fapt, în loc să fie un secol al revoluției proletare, secolul al XX-lea s-a dovedit a fi, la fel ca secolele care trecuseră înaintea sa, în mare măsură un secol al revoltelor țărănești. Aceste revolte vizau, inițial, asigurarea unui acces reînnoit la mijloace de existență non-comerciale, care fuseseră erodate atât de acțiunea capilară a capitalismului, cât și de impunerile violente ale administrațiilor coloniale. Țăranii au fost adesea susținuți de comuniști, care au adoptat lozincile țărănești în timp ce le orientau simultan către noul scop: dezvoltarea industrială, cu scopul de a crea precondițiile pentru comunismul deplin. Comuniștii vizau programul maximal: eliberarea de lipsuri, eliberarea de muncă, „libertatea vieții”, ce urmau să fie realizate, în primul rând, prin încorporarea umanității în proletariatul industrial și abia mai târziu prin abolirea acelei clase și prin dispariția treptată a statului.⁵⁹

Așa cum s-a menționat mai sus, premisa din spatele acestui proiect s-a dovedit falsă. Proletarizarea universală a fost acum realizată: prin acțiunea combinată a dezvoltării capitaliste și socialiste, precum și prin intermediul altor forțe neprevăzute (răspândirea tranziției demografice). În consecință, nu mai există un exterior al raporturilor sociale capitaliste. Aproape toată lumea a fost încorporată în lumea modernă, cel puțin tendențial, deși frecvent fără a găsi un loc de muncă în cadrul întreprinderilor capitaliste. Totuși, naufragiul istoriei mondiale nu a ajuns la comunism și nici nu s-a apropiat de acesta. Proletarizarea universală nu a dat naștere lucrătorului colectiv ca o „unitate reală” care să se opună unității-în-separare a societății capitaliste. Și, desigur, țăranii — pe ale căror revolte a fost grefat acest proiect — au fost înfrânți chiar și atunci când revoltele lor au fost victorioase.

Reflecții concluzive

În textele sale — care, după părerea noastră, reprezintă cea mai mare provocare la adresa istoriei marxiste — Camatte pare aproape exasperat de faptul că ideile false sau, cu alte cuvinte, proiectul marxist-dezvoltatorist au triumfat cumva asupra ideilor adevărate, bazate pe repudierea de către Marx a stadialismului. Această exasperare semnalează eșecul său de a depăși o perspectivă idealistă, care este perspectiva primară pe care revoluționarii au adoptat-o în raport cu propria lor istorie. În fapt, istoria nu este făcută de idei, fie ele adevărate sau false, ci mai degrabă doar într-o ciocnire de forțe. Există o forță pe care Camatte nu a inclus-o în discuția sa…

Țărănimea, comuna țărănească, a persistat mult timp în secolul al XX-lea, acest lucru este cert. Dar aproape peste tot perenitatea comunităților țărănești a însemnat, de asemenea, perenitatea elitelor vechiului regim, a căror putere masivă era bazată tot în mediul rural. Aceste elite nu formau cu adevărat o singură clasă, ci un set de structuri de putere care se suprapuneau. Puterea lor se baza nu pe competiția reușită, ci mai degrabă pe accesul privilegiat la resurse, cum ar fi pământul și creditul, și pe drepturi, cum ar fi dreptul la fluxuri de venit derivate din proprietatea lor asupra, de exemplu, minelor sau pozițiilor în guverne.

După cum s-a dovedit, aceste aceleași elite nu au fost înlocuite de proprietarii de fabrici burghezi, cu idealurile lor pretins iluminate și liberale. În schimb, burghezia a fost în mare parte absorbită în vechiul regim zăngănitor de săbii. Această clasă conducătoare amalgamată și-a propus, în mod tipic, să excludă muncitorii din comunitatea politică. În unele regiuni, aceștia au vrut mai mult: au încercat să dea ceasul înapoi, să „reintroducă societatea de caste, adică grupuri umane cu drepturi și îndatoriri radical diferite”, și astfel să restabilească regimuri de dominație personală în locul celor abstracte.⁶⁰ Acest lucru a fost valabil nu numai pentru partidele fasciste de la jumătatea secolului al XX-lea. Aceasta era concepția unei întregi game de grupări politice, care se bazau pe idei social-darwiniste.

Atât timp cât aceste elite amalgamate au păstrat puterea — de fapt, puterea lor a fost adesea sporită de modernizarea care a avut loc — dezvoltarea generală a forțelor de producție a fost blocată în afara statelor capitaliste centrale. Troțki punctează exact acest lucru la începutul lucrării The Revolution Betrayed, citată mai sus: „istoria deceniilor recente arată foarte clar că, în condițiile declinului capitalist [era de fapt doar o fază medie a ascensiunii capitalismului], țările înapoiate sunt incapabile să atingă acel nivel pe care vechile centre ale capitalismului l-au atins”.⁶¹ El atribuie acest fapt persistenței vechiului regim: „răsturnarea vechilor clase conducătoare nu a îndeplinit, ci doar a scos complet la iveală sarcina”, și anume aceea de a întreprinde proletarizarea ca precondiție a comunismului.⁶² Această sarcină nu ar fi fost altfel asumată, conform lui Troțki, din cauza „insignifianței burgheziei ruse” și a slăbiciunii subsecvente a proletariatului.⁶³

Într-adevăr, oriunde vechiul regim a rămas la cârmă, țărănimea a persistat, în timp ce proletariatul a rămas restrâns și slab, incapabil să joace un rol decisiv în istorie. Această țărănime, deși uneori dispusă să se ridice împotriva oprimatorilor săi, era în alte momente obedientă față de stăpânii săi, în special în contextul alegerilor parlamentare (adesea falsificate). Același lucru s-ar putea spune despre forțele de muncă industriale restrânse, dar angajate formal, care erau adesea conciliante față de forțele de ordine. Toate acestea sunt clar vizibile în istoriile țărilor cu venituri mici — în special în America Latină, Orientul Mijlociu și Asia de Sud și de Sud-Est, dar nu și în Asia de Est — unde elitele vechiului regim și-au păstrat mare parte din putere.

În acest context, după cum am menționat anterior, strategii mișcării muncitorești au ajuns să vadă istoria însăși ca fiind blocată, iar deblocarea istoriei ca pe o sarcină urgentă. Această sarcină ar fi necesitat o dezvoltare ulterioară a forțelor de producție, fie în cadrul societății capitaliste, fie într-o societate planificată, socialist-dezvoltaționistă. În ambele cazuri, dezvoltarea ulterioară părea să fie singura cale de a întări și unifica proletariatul împotriva inamicilor săi, care erau legiune (și aceasta în ciuda faptului că, în realitate, acea dezvoltare pecetluia sfârșitul mișcării muncitorești înseși). Între timp, elitele vechiului regim, susținute de puterile imperiale — incluzând ulterior Statele Unite — erau angajate activ în a anula orice mișcare într-o direcție eliberatoare.

Fără a aproba sau a condamna, susținem că aceste fapte au fundamentat mișcarea muncitorească. Ideea lui Marx fusese că clasa lucrătoare industrială va ajunge să existe și că circumstanțe aflate dincolo de controlul său vor forța această clasă să se pună sub semnul întrebării. Însă, în realitate, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, întrebarea era dacă această clasă va exista vreodată, ca o clasă de liberi vânzători de mărfi, în afara câtorva centre din Europa de Nord și printre albii din coloniile de așezare. Lumea se schimba rapid și făcea acest lucru în moduri care tindeau să sporească puterea opresorilor, atât în fabricile din Europa, cât și în colonii. În acest context, lupta pentru existență a devenit o poziție revoluționară.

–

Note