O istorie a separației

‘Nu avem modele. Istoria experiențelor trecute servește doar la a ne elibera de acele experiențe.’ — Mario Tronti, ‘Lenin in England’, 1964

Trădarea și voința

Ce ar trebui să facem astăzi dacă suntem „pentru” revoluție? Ar trebui să ne dezvoltăm resursele sau să așteptăm cu răbdare următoarea ruptură? Ar trebui să acționăm pe baza unor principii revoluționare invariabile sau să rămânem flexibili, astfel încât să ne putem adapta situațiilor noi pe măsură ce ele apar? Orice răspuns se oprește inevitabil asupra istoriei revoluțiilor din secolul al douăzecilea. Eșecul revoluțiilor explică faptul că ne aflăm încă aici, punându-ne aceste întrebări. Astăzi toate încercările de a justifica agențialitatea noastră sunt bântuite de dezastrele trecutului. Acest lucru este adevărat mai ales pentru cei care nu menționează niciodată trecutul. Motivul este ușor de înțeles.

Istoria comunismului nu este doar istoria eșecurilor, dar și a asumării riscurilor, a confruntării cu o forță mai puternică și pierderea. De asemenea e o istorie a trădării sau a ceea ce Stânga a numit în mod obișnuit „trădare”. În cursul mișcării muncitorești tradiționale, au existat multe exemple celebre: ale social-democraților și ale conducerii sindicatelor la începutul Primului Război Mondial, ale lui Ebert și Noske în cursul Revoluției Germane, ale lui Troțki în mijlocul Rebeliunii de la Kronstadt, ale lui Stalin atunci când a preluat puterea, ale CNT din Spania, când a ordonat revoluționarilor să dărâme baricadele, ș.a.m.d. În mișcările anticoloniale de la mijlocul secolului al douăzecilea, președintele Mao, Viet Minh-ul și Kwame Nkrumah au fost cu toții numiți trădători. Între timp, în ultima mare recrudescență din Europa, CGT în 1968 și PCI în 1977 sunt, printre alții, cei despre care se spune că au trădat. Forțele contrarevoluției nu vin doar din exterior, ci, se pare că, și din inima revoluției înseși.

Este esențial faptul că în ultimă instanță înfrângerea a fost atribuită eșecurilor morale ale organizațiilor și indivizilor de stânga, cel puțin în istoriile de stânga. Dacă revoluțiile ar fi fost înfrânte din alte motive (de pildă, ca rezultat al constrângerilor unor situații unice), atunci ar exista puține lucruri pe care să le putem învăța cu privire la propriul nostru militantism. Tocmai pentru că proiectul comunismului a părut blocat — nu din întâmplare, ci prin trădare — teoria comunistă a ajuns să graviteze parcă nevrotic, în jurul chestiunii trădării și a voinței pe care trădarea o împiedică. Legătura dintre cele două este esențială: la prima vedere, teoria trădării pare a fi contrariul unei concepții eroice asupra istoriei. Dar trădarea conturează spațiul negativ al eroului și, astfel, al figurii militantului. Militantul - cu traiectoria sa revoluționară corectă și voința revoluționară autentică, precum și vehiculul său: partidul — este cel care ar trebui să oprească producerea trădării și, astfel, să îndeplinească revoluția¹.

Originile acestei forme de gândire sunt ușor de identificat: la 4 august 1914, Social Democrații germani au votat pentru susținerea efortului de război; sindicatele au promis că vor gestiona munca. Marele Război a început cu aprobarea reprezentanților pământeni ai socialismului. La un an după începerea războiului, socialiștii dizidenți anti-război s-au reunit la Zimmerwald, sub pretextul organizării unei convenții de observare a păsărilor, pentru a reconstrui zdrențuitul proiect comunist. Dar chiar și aici au apărut rapid sciziuni. Aripa de Stânga a acelui grup disident — care îi includea atât pe Lenin, cât și reprezentanți ai curentelor care aveau să devină apoi comuniștii de stânga olandezo-germani — s-a desprins de contingentul principal, întrucât acesta din urmă a refuzat să îi denunțe fără echivoc pe social-democrați. În propria lor propunere de proiect, Stânga nu s-a menajat: „Prejudiciați de naționalism, putrezi de oportunism, la începutul Primului Război Mondial [Social Democrații] au trădat proletariatul în favoarea imperialismului.”² Ei erau acum „un dușman mai periculos pentru proletariat decât apostolii burghezi ai imperialismului.”³ Dar această denunțare a fost doar un exemplu al unui clișeu repetat de o mie de ori ulterior. Organizațiile create cu scopul de a apăra interesele clasei muncitoare — adesea făcând acest lucru pe baza propriilor noțiuni despre trădare și voință — de-a lungul secolului al douăzecilea au trădat clasa din nou și din nou.

Indiferent dacă se numesc comuniști sau anarhiști, cei care se identifică drept „revoluționari” își petrec o mare parte din timp examinând trădările din trecut, adesea cu atenție la detalii minuscule, pentru a determina exact cum au avut loc aceste trădări.⁴ Multe dintre aceste examinări încearcă să recupereze firul roșu al istoriei: succesiunea de indivizi sau grupuri care au exprimat o fidelitate eroică față de revoluție. Chipurile însăși existența lor ar dovedi că era posibil să nu trădezi și că revoluția ar fi putut reuși — dacă doar grupurile potrivite s-ar fi aflat la cârmă sau dacă cele nepotrivite ar fi fost îndepărtate de la cârmă în momentul potrivit. Cineva devine comunist sau anarhist pe baza firului aparte din care își țese propriul steag (iar astăzi aceste steaguri sunt adesea arborate nu pe baza unei identități trăite profund, ci mai degrabă datorită contingențelor prieteniei). Totuși, atunci când ridică un anumit steag, revoluționarii nu reușesc să vadă limitele la care grupurile pe care le venerează răspundeau de fapt — adică tocmai ceea ce le făcea formațiuni minoritare. Revoluționarii se pierd în istorie, definindu-se prin raportare la un context de luptă care nu mai are niciun corespondent în prezent. Ei trasează linii pe un nisip care nu mai există.

Ruptura de periodizare

Am putea fi tentați să reluăm citirea rune­lor, să încercăm să rezolvăm definitiv enigma istoriei: care a fost lucrul corect de făcut în 1917, 1936, 1968? Totuși, scopul de aici nu este acela de a veni cu răspunsuri noi la întrebări vechi. Dimpotrivă, intervenția noastră este una terapeutică: urmărim să îi confruntăm pe cei care pun aceste întrebări, să le punem sub semnul întrebării presupozițiile fundamentale. Orice orientare strategică către trecut trebuie să se bazeze, cel puțin, pe supoziția că prezentul este, în esență, asemănător cu acesta. Dacă prezentul nu este asemenea trecutului, atunci, indiferent cum am rezolva enigma istoriei, aceasta ne va spune foarte puțin despre ce ar trebui să facem astăzi.

Așadar scopul nostru este acela de a introduce o breșă, de a desprinde prezentul de trecut (și, odată cu aceasta, de a tăia și legătura dintre trădare și voință). Dacă este plasată cu succes, această ruptură de periodizare ne va permite să ne raportăm la trecut ca trecut și la prezent ca la altceva. Desigur, această structurare temporară nu poate fi absolută. Prezentul nu este în întregime diferit de trecut. Modul de producție capitalist persistă. De fapt, relația capital–muncă definește forma vieților noastre mai mult decât a definit-o vreodată pe cea a strămoșilor noștri și o face în cel puțin două moduri fundamentale.

În primul rând, comparativ cu trecutul, o parte mai mare a populației lumii este astăzi alcătuită din proletari și semi-proletari: ei trebuie să își vândă forța de muncă pentru a putea cumpăra cel puțin o parte din ceea ce le este necesar. În al doilea rând, acest „cel puțin o parte din ceea ce le este necesar” s-a extins masiv, astfel încât, astăzi, viețile oamenilor sunt profund scufundate în relații de piață: în țările cu venituri ridicate și, de asemenea, în anumite părți ale lumii cu venituri scăzute, muncitorii nu plătesc doar chirie și cumpără alimente. Ei cumpără mâncare gata preparată, vorbesc cu familiile lor la telefonul mobil, își internează părinții în cămine de îngrijire și iau pastile pentru a trăi sau pentru a trăi mai bine. Ei trebuie să continue să muncească pentru a-și permite aceste lucruri, adică pentru a-și menține legăturile sociale.

Mulți revoluționari consideră această adâncire continuă a imbricării în relațiile de piață drept o dovadă suficientă că prezentul este asemănător cu trecutul, în orice sensuri ar fi relevante. Rezultatul este că ei se raportează la trecut printr-un ecran. Trecutul devine o proiecție fantezistă a prezentului. Adesea, acest ecran este numit „Stânga”. Dezbaterile despre istorie devin dezbateri despre Stânga: ce a fost, ce ar fi fost de făcut (mai sunt unii care, pe aceeași bază, ajung să se vadă pe ei înșiși drept „post-Stânga”). Ceea ce scapă observației este absența, în timpurile noastre, a contextului care a modelat lumea în care a acționat Stânga de-a lungul secolului al douăzecilea, mai exact mișcarea muncitorească și ciclurile sale de luptă.

Mișcarea muncitorească a furnizat contextul în care s-a desfășurat drama „Stângii”. Acea mișcare nu era pur și simplu proletariatul în formă de luptă, ca și cum orice luptă de astăzi ar trebui să îi reproducă trăsăturile esențiale. Era o formă de luptă particulară, care a prins contur într-o epocă ce nu ne aparține. Pentru noi, nu există decât „reverența melancolică a celor ajunși mai târziu”.⁵ Scopul nostru în acest eseu este de a explora această totalitate ca trecut și de a explica disocierea ei față de prezent.

Susținem că, dacă mișcarea muncitorească istorică ne este astăzi străină, acest lucru se datorează faptului că forma relației capital–muncă care a susținut mișcarea muncitorească nu mai există din anii 1970, în țările cu venituri ridicate, și din anii 1980 în țările cu venituri scăzute (mișcări muncitorești târzii au apărut în Africa de Sud, Coreea de Sud și Brazilia, dar toate prezintă astăzi aceeași formă: social-democrația în retragere). De fapt, fundamentele sociale pe care a fost construită mișcarea muncitorească au fost spulberate: sistemul fabricii nu mai apare ca nucleul unei noi societăți în formare; muncitorii industriali care lucrează acolo nu mai apar ca avangarda unei clase aflate în procesul de a deveni revoluționară. Tot ce rămâne din această lume trecută sunt anumite logici ale dezintegrării, și nu doar ale mișcării muncitorești, ci și ale relației capital–muncă înseși. A afirma acest lucru nu înseamnă a sugera, după vreun criteriu, că toți muncitorii sunt „de fapt” șomeri sau a nega că există un proletariat industrial emergent în țări ca India și China.

Este mai degrabă vorba de precizarea următoarelor elemente. Economia mondială crește din ce în ce mai lent, de la un deceniu la altul, din cauza unei perioade îndelungate de supraproducție și scădere a ratei profitului. Această creștere lentă a fost asociată, în majoritatea țărilor lumii, cu dezindustrializarea: producția industrială continuă să se umfle, dar nu mai este asociată cu creșteri rapide ale ocupării forței de muncă industriale. Muncitorii semi-calificați din fabrică nu se mai pot prezenta astfel drept avangarda unei clase aflate în formare. În acest context, mase de proletari, în special în țări cu forțe de muncă tinere, nu își găsesc un loc de muncă stabil; mulți dintre ei au fost marginalizați de pe piața muncii, supraviețuind doar prin activități economice informale. Cererea scăzută pentru forță de muncă a dus la o scădere la nivel mondial a ponderii muncii în venituri sau, cu alte cuvinte, la pauperizare. Între timp, statul, într-o încercare de a gestiona această situație, a acumulat volume imense de datorii și a fost constrâns periodic să întreprindă „reforme” — un termen care, în epoca noastră, a ajuns să însemne o erodare a protecțiilor sociale — lăsând o parte mai mare a populației într-o poziție precară.

Legăturile sociale care îi țin pe oameni împreună în lumea modernă, chiar și în poziții de subjugare, se destramă, în unele locuri, s-au rupt în întregime. Toate acestea au loc pe o planetă care se încălzește, cu concentrații de gaze cu efect de seră crescând rapid din 1950. Legătura dintre încălzirea globală și expansiunea producției industriale este clară. Sistemul fabricii nu este nucleul unei societăți viitoare, ci o mașină care produce lipsa oricărui viitor.

Acestea nu sunt doar consecințe politice ale neoliberalismului; ele sunt caracteristici structurale ale modului de producție capitalist în epoca noastră. Luptele din interiorul și împotriva acestei lumi abia încep să capete o semnificație globală mai mare, dar ele nu au găsit o coerență comparabilă cu cea care exista în epoca anterioară. O trăsătură-cheie a luptelor de astăzi este tocmai faptul că, deși rămân lupte ale muncitorilor, ele se prezintă ca atare doar atunci când rămân la nivelul luptelor sectoriale, adică al luptelor unor facțiuni particulare ale clasei, care sunt aproape întotdeauna lupte defensive împotriva unor „reforme” și „restructurări” în curs. Atunci când luptele capătă o semnificație mai largă, adică pentru clasă în ansamblu, unitatea pe care o prezintă, atât față de ele însele, cât și față de alții, depășește o identitate de clasă. Muncitorii găsesc o bază comună de luptă nu prin apartenența de clasă pe care o au în comun, ci mai degrabă ca cetățeni, ca participanți la o „democrație reală”, ca cei 99 la sută ș.a.m.d. Astfel de forme de identificare disting în mod clar aceste lupte ale muncitorilor de luptele centrale ale epocii mișcării muncitorești. Totodată au făcut dificilă întrezărirea drumului înainte, către un viitor comunist.

Acest context — cel al dezintegrării relației capital–muncă și al potențialului nerealizat al luptelor de a genera tipuri noi de relații sociale — este cel care distinge epoca în care ne aflăm de trecut.

Perioadele lor și ale noastre

În primul număr Endnotes am publicat o serie de texte pe care le-am numit “materiale preliminare pentru un bilanț al secolului al douăzecilea”. În acest număr întocmim bilanțul așa cum ni se prezintă nouă astăzi. Înainte de a face acest lucru ar fi util să contrastăm abordarea noastră cu cea a Théorie Communiste (TC), ale cărei texte au figurat proeminent în primul număr și au continuat să ne influențeze gândirea de-a lungul anilor.

Ruptura de periodizare pe care o prezentăm în acest articol are multe în comun cu cea a TC.⁶ Perspectiva noastră a apărut, în parte, dintr-o încercare de a evalua teoria TC în raport cu istoria globală a mișcării muncitorești de-a lungul secolului al douăzecilea. O diferență între expunerea noastră și a lor este că TC încearcă să își fundamenteze periodizarea în categoriile marxiene ale subsumării formale și reale. Pentru Marx, acești termeni se refereau în mod specific la transformarea procesului de muncă; TC îi aplică relației capital–muncă în ansamblu și chiar societății capitaliste.⁷ Ei plasează ruptura dintre subsumarea formală și cea reală în jurul Primului Război Mondial, apoi o împart în două faze distincte. Peste această periodizare structurală — a „formei” „relației capital–muncă” — suprapun o a doua periodizare — a comunismului, sau a ceea ce numesc „cicluri de luptă” — în care faza actuală, începând din anii 1970, corespunde unei a doua faze a subsumării reale:

Totuși, într-un mod oarecum straniu, ruptura-cheie dintr-o secvență istorică nu se potrivește cu ruptura-cheie din cealaltă: o transformare completă în „ciclul de luptă” (anii 1970) corespunde unei transformări minore în forma „relației capital–muncă”. Acest lucru conferă periodizării TC forma tripartită a unei structuri narative, cu început, mijloc și sfârșit. Așa cum se întâmplă de obicei în asemenea structuri, termenul median tinde să le domine pe celelalte: TC definesc prima și ultima fază negativ, prin raportare la apogeul „programatismului” din anii 1910 până în anii 1970.⁸ Astfel, în textele lor, fantoma programatismului, presupus de mult răpusă, tinde să zăbovească și să bântuie momentul prezent. O problemă mai serioasă este că acest schematism se potrivește bine, dacă se potrivește în vreun fel, doar în Franța (în cel mai bun caz s-ar putea aplica Europei Occidentale).[^9] El poate fi extins către restul lumii doar cu mari dificultăți și este cu totul nepotrivit pentru țările sărace și cele dezvoltate mai târziu.

În acest articol, pornim de la ceea ce considerăm a fi sâmburele de adevăr din distincția TC dintre subsumarea formală și cea reală. Mai degrabă decât două faze, susținem că această distincție corespunde aproximativ la două aspecte ale lumii în care s-a desfășurat mișcarea muncitorească. Primul aspect „formal” avea de-a face cu persistența țărănimii — extinsă aici pentru a include persistența elitelor vechiului regim, a căror putere era întemeiată în mediul rural — ca un fel de exterior al modului de producție capitalist. Acest exterior se afla în proces de a fi încorporat în relațiile sociale capitaliste, dar această încorporare a durat mult timp. Al doilea aspect, cel al „subsumării reale”, a fost „dezvoltarea forțelor productive”, adică creșteri cumulative ale productivității muncii și transformările însoțitoare, atât ale aparatului productiv, cât și ale infrastructurii societății capitaliste, pe care acesta se sprijină.

La rândul lor aceste două aspecte au dat naștere celor două imperative ale mișcării muncitorești: pe de o parte, lupta împotriva elitelor vechiului regim, care căutau să le refuze muncitorilor libertățile societății capitaliste liberale (e.g., dreptul de vot, libertatea de a-și alege angajatorul), pe de altă parte, în special în țările cu dezvoltare târzie dezlănțuirea dezvoltării forțelor productive din constrângerile pe care le întâlneau (acestea rezultând adesea, în parte, din persistența vechiului regim).⁹ În fiecare caz, accentul nostru va cădea pe divergența dintre consecințele așteptate și cele efective ale dezvoltării capitaliste.

Cu toate acestea, conceptele de subsumare formală și reală sunt inadecvate sarcinii de a explica istoria mișcării muncitorești. Cele două aspecte ale mișcării pe care le descriu vag nu sunt perioade distincte, care ar putea fi datate cu precizie, ci se desfășoară simultan, asemenea subsumării formale și reale a procesului de muncă însuși. Cu toate acestea, periodizarea comunismului propusă de TC rămâne apropiată de a noastră. Ruptura de periodizare esențială, pentru noi ca și pentru TC, începe la mijlocul anilor 1970. Cele două aspecte ale mișcării muncitorești descrise au fost ambele transformate radical în ultimul sfert al secolului al douăzecilea. În locul unei rupturi între două „faze” ale subsumării reale, marcate de „revoluție” și „contrarevoluție”, vedem această tranziție în termenii transformării continue a procesului de muncă, ai sfârșitului țărănimii, ai încetinirii acumulării capitaliste la scară globală și ai declanșării corespunzătoare a unei perioade îndelungate de dezindustrializare, toate acestea transformând condițiile luptelor muncitorești, din motive explorate în detaliu mai jos. Un orizont comunist s-a spart și s-a dizolvat în acest moment, închizându-ne, pentru o vreme, într-o lume capitalistă ce pare lipsită de orice punct de dispariție.

Orizonturi ale comunismului

Există o altă distincție între periodizarea noastră și cea a TC, una mai preocupată de conținut decât de formă. TC se referă adesea la mișcarea muncitorească (epoca „programatismului”) ca la un „ciclu de luptă”. Ei nu reușesc astfel să distingă clar între, pe de o parte, ciclurile sau valurile de luptă și, pe de altă parte, orizontul comunismului, în interiorul căruia se desfășoară ciclurile. Ambele concepte sunt necesare pentru bilanțul nostru al secolului al douăzecilea.¹⁰

Conceptul de ciclu de luptă descrie modul în care are loc confruntarea de clasă. Aceasta din urmă nu se desfășoară, de regulă, nici în marșuri lungi, nici în izbucniri scurte, ci mai degrabă în valuri. Există perioade de reacțiune, când forțele revoluționare sunt slabe și episodice, dar nu lipsesc în întregime. Aceste epoci reacționare pot dura decenii, dar ele se încheie, la un moment extrem de dificil de anticipat dinainte. Revolta izbucnește atunci din ce în ce mai frecvent. Militanții, care anterior făceau o impresie redusă asupra semenilor lor, își văd acum numărul sporind. Între timp, luptele capătă un conținut nou, dezvoltă tactici noi și descoperă forme noi de organizare (toate trei fiind câștigate doar prin mêlée-ul înfricoșător al suferinței și represiunii). De-a lungul timpului, luptele se coagulează — dar niciodată într-un mod liniar — în valuri care cresc și descrec de-a lungul anilor. Acesta este lucrul care face revoluția posibilă. În măsura în care revoluțiile eșuează sau contrarevoluțiile reușesc, ciclul ajunge la capăt și începe o nouă perioadă de reacțiune.

Strategii revoluționari s-au preocupat în mare parte de punctele culminante ale diferitelor cicluri de luptă: 1917, 1936, 1949, 1968, 1977 și așa mai departe. Procedând astfel, ei ignoră de obicei contextul în care aceste cicluri se desfășoară. Mișcarea muncitorească a fost acel context furnizor cadrului în care s-au desfășurat cicluri distincte: de pildă (în Europa) 1905–1921, 1934–1947, 1968–77. Tocmai pentru că fiecare ciclu de luptă s-a desfășurat în contextul mișcării muncitorești putem spune despre punctele lor culminante: acestea nu au fost doar rupturi în interiorul relației de clasă capitaliste, ci rupturi produse în interiorul unui orizont particular al comunismului.¹¹ Merită să examinăm asemenea rupturi în detaliu, deși aceasta nu este sarcina pe care ne-o propunem în acest text.¹² Susținem că doar privind mișcarea muncitorească în ansamblu, mai degrabă decât punctele culminante distincte, putem vedea ce anume le-a făcut pe acestea distincte sau chiar excepționale. Revoluțiile din epoca mișcării muncitorești au apărut în pofida, și nu în acord cu, tendințele generale și au făcut-o într-un mod care a mers în întregime împotriva teoriei revoluționare a acelei epoci, cu tot sentimentul ei de inevitabilitate.

Astfel, pentru noi, mișcarea muncitorească nu a fost ea însăși un ciclu de luptă. Ea a constituit un orizont comunist determinat, care a imprimat o anumită dinamică luptelor și a stabilit totodată limitele acestora. A spune că mișcarea muncitorească a fost un orizont al comunismului înseamnă a spune că nu a fost orizontul invariant. Este necesar să respingem ideea potrivit căreia comunismul ar putea deveni din nou posibil doar pe baza unei reînnoiri a mișcării muncitorești (ceea ce nu este același lucru cu lupta muncitorească organizată). Vom încerca aici să înțelegem condițiile care, între sfârșitul secolului al XIX-lea și anii 1970, au deschis epoca mișcării muncitorești, au făcut posibile mai multe cicluri de luptă și apoi s-au prăbușit ireversibil. Cu alte cuvinte ne concentrăm asupra longue durée-ului mișcării.

Două sofisme

Lucrul esențial de înțeles despre mișcarea muncitorească este că ea a reprezentat orizontul comunismului în epoca ascensiunii îndelungate a modului de producție capitalist, adică o epocă în care ‘toate relațiile fixe, înțepenite, cu alaiul lor de prejudecăți și opinii străvechi și venerate’ au fost ‘spulberate’. Marxismul a tras adesea concluzii greșite din acest pasaj din Manifestul Comunist. Înainte de a începe, va fi util să ne dezvățăm mai întâi de două sofisme comune.

Prima eroare este aceea că capitalismul ar fi o etapă inevitabilă sau evolutivă a istoriei. Marxiştii de la sfârșitul secolului al XIX-lea își imaginau adesea că relațiile sociale capitaliste se răspândeau necruțător pe întreg globul. Credeau că orașul, fabrica și munca salariată aveau să îi absoarbă în curând pe toți. În realitate, în 1950, aproximativ două treimi din populația lumii rămânea în agricultură, marea majoritate fiind țărani sau păstori autosuficienți. Chiar și în țările cu venituri ridicate, aproximativ 40% din forța de muncă se afla în agricultură. Abia la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 a fost atins un punct de inflexiune: populația agricolă din țările cu venituri ridicate s-a redus până la un punct de dispariție, iar la nivel global, pentru prima dată în mii de ani, majoritatea lucrătorilor lumii nu mai munceau pe câmpuri. Astfel, țărănimea globală și „relațiile înțepenite” cu care era asociată nu au fost „spulberate” atât de rapid. Această curățenie a durat mai mult decât se anticipase deoarece — spre deosebire de ceea ce își imaginau materialiștii istorici — nu a existat nicio tendință naturală sau automată ca țărănimea globală să se plieze în proletariat, fie prin coroziunea forțelor pieței, fie prin vreo tendință a capitaliștilor de a expropria țăranii en masse.

Într-adevăr, capitalul nu i-a atras inevitabil pe țărani în orbita sa. Ori de câte ori a fost posibil, țăranii au luptat pentru a-și asigura accesul non-piață la pământ. În secolul al XIX-lea și în cea mai mare parte a secolului al douăzecilea, evacuarea țăranilor de pe pământ a fost cu precădere un act politic. Însă asemenea acte au fost rareori întreprinse de capitaliști, care preferau să utilizeze muncă ne-liberă sau semi-liberă oriunde aceasta era disponibilă, pentru a produce pentru piețele mondiale (unde nivelurile de inegalitate erau ridicate, iar piețele interne erau minuscule). De fapt, atunci când exproprierea a avut loc, ea a fost adesea realizată de reprezentanți ai mișcării muncitorești sau, cel puțin, cu sprijinul acestora.

Proletarii puteau sprijini proiectul de dez-țărănire deoarece țăranii erau încorporați în relații de clasă precapitaliste cu proprietarii funciari. Aceste forme sociale patriarhale, stratificate în caste sau moșii, ofereau puține oportunități de schimbare ori mobilitate. Elitele vechiului regim, orientate către afacerile militare, erau într-o anumită măsură interesate să urmărească alianțe cu capitaliștii (adesea copiii acelor elite, confruntați cu o lume în schimbare); totuși, această elită de clasă amalgamată nu vedea nimic de câștigat din extinderea dreptului de vot. Elitele adesea nici măcar nu îi considerau pe muncitori ca aparținând aceleiași specii, adică ființe umane capabile să gestioneze treburile polisului, cu atât mai puțin ca meritând să o facă. Astfel de elite nu au renunțat la privilegiile lor fără luptă. Observatorii din secolul al XIX-lea — sau, de altfel, din secolul al XXI-lea — pot fi iertați pentru că și-au imaginat că „munca liberă” era acompaniamentul inevitabil al acumulării capitaliste. Istoria secolului al douăzecilea a arătat că „munca liberă” a trebuit să fie câștigată.

A doua eroare este aceea că dezvoltarea capitalismului tinde să îi unifice pe muncitori. Piața muncii poate fi una singură, dar muncitorii care intră pentru a-și vinde forța de muncă nu sunt. Ei sunt divizați de limbă, religie, națiune, rasă, gen, calificare etc. Unele dintre aceste diferențe au fost păstrate și transformate de ascensiunea capitalismului, iar altele au fost create de acesta. O asemenea recombinare a avut consecințe ambivalente. Cele mai multe diviziuni s-au dovedit a fi obstacole în calea organizării pe liniile solidarității de clasă. Totuși, unele forme de colectivitate preexistente s-au dovedit a fi propriile lor surse de solidaritate, un impuls către acțiunea directă de masă.

Campionii mișcării muncitorești declarau că dezvoltarea forțelor de producție avea să elimine diviziunile dintre muncitori. Masele dispersate, „clasa în sine”, aveau să fie formate prin disciplina fabricii într-o masă compactă, care ar fi putut apoi deveni capabilă să se transforme în „clasa pentru sine”. Astfel, dacă muncitorii ar fi renunțat doar la încercările lor de a păstra vechile moduri de viață, dacă ar fi cedat doar reorganizării științifice (și constante) a locului de muncă, ei s-ar fi trezit curând transformați în mod pozitiv: ar fi fost unificați de sistemul fabricii într-un „muncitor colectiv”. Pentru o vreme, în prima parte a secolului al douăzecilea, această viziune părea să se adeverească.

De fapt aceste transformări au dus la integrarea muncitorilor (în cea mai mare parte, foști țărani) în societatea de piață, nu doar la punctul producției, ci și în schimb și în consum, unde muncitorii au fost atomizați. Această trăsătură atomizantă a noii lumi, și nu aspectele cooperative ale muncii în fabrică, avea să se dovedească dominantă. Acest lucru a fost adevărat nu doar pe piețele de consum, unde muncitorii schimbau salariile pe bunuri, ci și pe piețele muncii, unde își schimbau promisiunea de a munci pe un salariu promis — și chiar în interiorul fabricilor înseși, întrucât diviziunile dintre muncitori au fost păstrate și recreate. Concurența rezultată în interieurl clasei a fost doar parțial atenuată de sindicate, care au acționat ca asociații rivale de agenți de vânzări, încercând să acapareze piața forței de muncă.

Iată unitatea-în-separație a societății de piață. Oamenii devin din ce în ce mai interdependenți prin intermediul pieței, dar această putere vine cu prețul capacităților lor de acțiune colectivă. Societatea capitalistă îi reduce pe muncitori la mici vânzători de mărfuri, oferindu-le o anumită autonomie, dar întotdeauna limitată. Privind retrospectiv, este limpede că visul mișcării muncitorești — acela că o „unitate reală” a muncitorilor, spre deosebire de unitatea lor-în-separare, s-ar realiza în fabrici prin dezvoltarea ulterioară a forțelor productive — nu a fost adevărat. O asemenea unitate reală nu poate apărea decât printr-o transcendere comunistă a relațiilor sociale capitaliste.

Note