O istorie a separației

Mișcarea muncitorească a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial chiar a și prosperat în perioada imediat următoare. A făcut acest lucru menținând o singură strategie sigură. În măsura posibilităților, organizațiile muncitorești au susținut efortul de război. Acestea au prezidat o pace socială pe durata conflictului, sperând să obțină putere și recunoaștere după încheierea acestuia. Acolo unde fasciștii au preluat puterea, o astfel de pace nu a fost posibilă. Toate organizațiile legale ale mișcării muncitorești au fost anihilate. Astfel, comuniștii, mai degrabă decât social-democrații, au preluat rolul conducător, dându-și viața în Rezistență. După încheierea războiului, această Rezistență a servit ca o iritare temporară pentru conducerile social-democrate și comuniste: organizațiile revoluționare înarmate, formate în afara controlului partidelor și sindicatelor consacrate, aveau propriile viziuni pentru reconstrucția postbelică. Însă aceste organizații au fost rapid dezarmate și apoi s-au destrămat. Aceeași strategie de dezvoltare a putut fi astfel urmărită după războaie ca și înainte.

Perioada postbelică a reprezentat un triumf pentru comunism în Est și pentru social-democrație în Vest (deși cea din urmă a eșuat adesea în obținerea majorităților parlamentare). Vechiul regim a fost înfrânt pe teritoriul european și, în unele cazuri, chiar și în restul lumii. În cele din urmă, lucrătorii, au obținut recunoașterea ca putere în cadrul societății. Și totuși, în ciuda acestor victorii, devenea tot mai dificil de întrezărit calea de urmat. Traseul de la dezvoltarea forțelor de producție la triumful clasei devenea tot mai obscur.

Căci muncitorul colectiv, produs al sistemului de fabrică, era tot mai dispersat într-un aparat productiv complex. S-a dovedit că legăturile reale forjate între lucrători nu se găseau în conexiunea lor trăită în interiorul locurilor de muncă. În cea mai mare parte, legăturile lor reale s-au format în afara porților fabricii: pe șosele, în cozile la electricitate, în supermarket, la televizor. În locul „marii seri” a triumfului muncitorului industrial, am primit dimineața buimacă a navetistului din suburbii. Muncitorul atomizat s-a revelat ca fiind adevărul muncitorului colectiv. Aceasta era unitatea-în-separare a capitalismului, corodând bazele solidarității muncitorești, nu doar în fabrică, ci și în întregul oraș. În locul Corului Muncitoresc a apărut Soul Train. În locul clubului de fotbal Thames Ironworks, a apărut West Ham la Match of the Day. În locul vecinilor care umpleau parcurile și țărmurile mării, au apărut pachetele de vacanță pentru familii prin Club Med. Toate acestea — ar trebui să fie de la sine înțeles — s-au dovedit mult mai distractive decât o întrunire socialistă. Totuși, nu a fost să dureze. Victoriile stranii ale perioadei postbelice s-au dovedit a fi doar un răgaz temporar în fața ravagiilor societății capitaliste. Tendințele de criză au reapărut deja la mijlocul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Progresele glorioase ale producției au devenit supraproducție, iar ocuparea deplină a forței de muncă a devenit șomaj.

Înfrângerea elitelor vechiului regim

Al Doilea Război Mondial a decapitat, în cele din urmă, vechiul regim european. Armata Roșie a mărșăluit prin „tărâmurile însângerate” [„blood-lands” în orig.] din Europa Centrală, devenind moștenitoarea bogăției claselor opulente. Pe parcurs, marile proprietăți funciare — care încă formau baza materială a puterii elitelor în țările unde mai mult de jumătate din populație era angajată în agricultură — au fost confiscate. Inițial, au existat unele încercări de a distribui acest pământ confiscat țăranilor, dar aceste eforturi au fost rapid abandonate în favoarea colectivizării agricole la scară largă. Între timp, Prusia, bastionul istoric al vechiului regim în Europa Centrală, a fost ștearsă de pe hartă.

Și în Europa de Vest, aristocrația a intrat într-un declin ireversibil. În afara Italiei și a Greciei, acest declin nu a fost rezultatul reformei agrare. În schimb, sfârșitul vechiului regim a fost o consecință a turbulențelor din perioada interbelică și din timpul războiului. Crahurile bursiere, urmate de inflația rapidă, au anihilat averi care fuseseră de mult dezinvestite din mediul rural și apoi investite în forme moderne de acumulare a bogăției (în special în obligațiuni guvernamentale)¹. Pierderea coloniilor și naționalizarea industriilor au provocat, de asemenea, ravagii în finanțele clasei superioare. Această nivelare descendentă a bogăției a fost apoi securizată, politic, prin rate ridicate de impozitare.

Transformările materiale au fost însoțite de transformări culturale. Orice urmă de deferență față de familiile consacrate a fost zdrobită în război. Notabilii nu mai erau atât de notabili, mai ales din moment ce mulți dintre ei colaboraseră fie cu forțele de ocupație, fie cu regimuri fasciste autohtone, dar discreditate. De aici înainte, clasele nu mai aveau să fie distinse prin acoperămintele de cap (joben, șapcă muncitorească) pe care le purtau. Războaiele au finalizat, astfel, una dintre sarcinile principale ale mișcării muncitorești europene. Ele au deschis calea pentru o dezvoltare ulterioară a forțelor de producție și, implicit, pentru triumful așteptat al clasei muncitoare. În realitate, Europa urma acum doar să recupereze decalajul față de Statele Unite în ceea ce privește comercializarea vieții și integrarea tuturor în societatea complet separată.

Este adevărat că, în afara Europei, vechile regimuri au rămas pe poziții, blocând progresul acestor proiecte de modernizare. Totuși, tocmai din cauza războiului, imperiile coloniale erau semnificativ slăbite, în timp ce modelele de dezvoltare socialistă și capitalistă, în cadrul zonelor naționale de acumulare, erau mult mai puternice. Până în anii 1950, mișcările de independență națională măturau întreaga lume, extinzând modelul statului-națiune până la marginile pământului (desigur, au existat excepții: Africa de Sud, coloniile portugheze etc.). În colonii, ca și în metropole, a fost lansat un atac împotriva înapoierii economice persistente.

Totuși, printre mișcările de independență victorioase — care s-au desfășurat în paralel cu insurgențele țărănești din America Latină — doar puținele conduse de revoluționari romantici și inspirate de Rusia, iar apoi de China, au fost capabile să răstoarne decisiv dominația elitelor rurale. Revoluționarii au reabsorbit proprietățile funciare ale elitelor în ferme colective, creând condițiile pentru industrializarea prin „marele impuls” [„big-push” în orig.] de tip rusesc (chiar dacă succesul lor, în această privință, a fost de obicei destul de limitat): înlăturarea elitelor vechiului regim a permis comuniștilor tehnocrați să se concentreze pe sarcinile de dezvoltare imediate — și anume, distrugerea comunităților țărănești și strămutarea țăranilor către orașe, unde aceștia puteau fi puși la lucru în fabrici gigantice [„gigantic mills” în orig.]².

În toate celelalte locuri unde steagul roșu a fost înfrânt — fie pentru că insurgențele țărănești au fost prea slabe, fie pentru că țăranii au fost atrași în alianțe anticoloniale cu elitele locale — mișcările pentru reforma agrară fie au eșuat complet, fie au fost atât de diluate încât au devenit, în mare măsură, lipsite de consecințe³. Ca urmare, elitele vechiului regim au supraviețuit tranziției către capitalismul de dezvoltare națională, exact așa cum se întâmplase în Europa secolului al XIX-lea, cu diferența că acum, dezvoltarea târzie sub egida alianțelor de tip „Fier și Secară” [Iron and Rye] nu mai era viabilă.

Desigur, persistența vechiului regim nu a fost doar o chestiune de elite: exista, de asemenea, o rămășiță vastă a țărănimii în mediul rural global. Această țărănime nu constituia doar o minoritate considerabilă în Europa de Vest și Centrală; în Europa de Sud și de Est, precum și în Asia de Est, țăranii reprezentau majoritatea populației. Acolo unde vechiul regim a fost eliminat, dominația reală s-a desfășurat rapid în mediul rural: în decurs de douăzeci până la patruzeci de ani (în funcție de regiune), țărănimea aproape că a dispărut. Acest proces a fost parțial o chestiune de reducere a protecțiilor politice pentru producătorii agricoli și parțial rezultatul noilor tehnologii care au permis subordonarea reală a producției agricole să avanseze rapid. După război, agricultura a început să semene tot mai mult cu o ramură a industriei.

Totuși, dezvoltările tehnice din agricultură nu ar fi putut anihila prin ele însele restul masiv al țărănimii la nivel mondial. Această sarcină a revenit creșterii demografice. Progresele postbelice în sănătatea publică — inclusiv antibioticele, imunizarea și DDT-ul — au dus la o scădere fără precedent a nivelurilor mortalității infantile și juvenile. Impulsul rezultat în creșterea populației a subminat țărănimea la scară globală. Acesta a fost, de asemenea, asociat cu urbanizarea. Astăzi, majoritatea populației lumii trăiește în orașe. Proletariatul urban, numărând peste trei miliarde de oameni (mai mult decât populația globală la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial), este în întregime dependent de producția de piață și de schimb pentru a supraviețui. Încă nu am asistat la comunismul deplin, dar, în ultima vreme, ne apropiem în sfârșit de capitalismul deplin.

Triumful mișcării

Odată cu înfrângerea vechiului regim în Europa — și sub amenințarea răsturnării revoluționare în întreaga lume — mișcarea muncitorească părea să fi triumfat, chiar și acolo unde partidele sale au fost ținute departe de putere. Arătându-se a fi soldați valoroși și co-manageri capabili ai economiei de război, lucrătorii nu doar că au învins vechiul regim, dar au și câștigat recunoaștere în cadrul zonelor naționale de acumulare. Demnitatea muncitorilor a fost consacrată prin lege⁴. Nu doar că sindicatele au fost recunoscute ca reprezentanți oficiali ai lucrătorilor, dar negocierii sindicale i s-a oferit sprijin legal. Corporatismul a domnit, în SUA începând cu anii 1930, iar apoi în întreaga Europă după război.

În același timp, însuși succesul industrializării prin „marele impuls” i-a plasat pe revoluționarii romantici din Est pe aceeași poziție cu social-democrații, deși întotdeauna cu câțiva pași în urmă. Anii 1950 au fost, conform unora, Epoca de Aur a planificării socialiste; bunurile de larg consum au devenit, în sfârșit, disponibile pe scară mai largă. Totuși, în același timp, orice apel rezidual la o identitate a clasei muncitoare sau la solidaritatea de clasă a fost redus la o estetică kitsch, sursă a multor glume amare. Mișcarea muncitorească a finalizat astfel tendențial (sau a participat la finalizarea) proiectului de proletarizare a populației mondiale, în variantele „Lumii Întâi”, „Lumii a Doua” și „Lumii a Treia”.

Paradoxal, cel puțin din perspectiva mișcării muncitorești, acest proces a epuizat energiile revoluționare din două motive: (1) Trecutul, pe care mișcarea muncitorească și-a propus să îl anihileze, s-a dovedit a fi un suport fundamental al viziunii sale revoluționare. (2) Viitorul, când a sosit în cele din urmă sub forma unui aparat productiv înalt dezvoltat, s-a dovedit a nu da naștere muncitorului colectiv; în schimb, acesta a consolidat unitatea-în-separare a societății capitaliste. Mișcarea muncitorească a persistat ca forță socială, dar într-o formă sclerotică. Probabil ar fi putut continua la nesfârșit dacă nu ar fi fost înfrântă dintr-un unghi neașteptat — adică prin reactivarea contradicției fundamentale a capitalului.

1. Nu există viitor fără trecut

Experiența trăită a tranziției — de la comunitățile de țărani și artizani la societatea capitalistă — a fost cea care le-a oferit lucrătorilor sentimentul că o altă tranziție era posibilă: de la societatea capitalistă la comunitatea cooperativă [„cooperative commonwealth” în orig.]. Într-un anumit sens, această perspectivă „tranzizională” se referea pur și simplu la vizibilitatea unor moduri de viață care nu erau fundamentate exclusiv pe nexul monetar [„cash nexus” în orig.]⁵. Însă impulsul tranzițional nu viza doar existența alternativelor.

Era vorba, de asemenea, despre experiența desfășurării istoriei. Obstacolele imediate în calea sosirii acelui viitor — persistența vechiului regim — oferiseră un punct focal în jurul căruia lucrătorii puteau fi mobilizați la nivel național. Într-adevăr, privilegiile păstrate de lorzi reaminteau tuturor de eșecul burgheziei de a susține propriile valori liberale. Acest fapt a împuternicit lucrătorii să preia conducerea într-o coaliție inter-clase: în apărarea secularismului, a democrației și a egalității (formale). Ideea de „hegemonie”, făcută celebră de Gramsci, a extins chestiunea cheie a politicii franceze din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea: care clasă poate reprezenta pentru celelalte clase interesul lor real? Iar în perioada în care social-democrații și comuniștii deopotrivă se loveau de impasul mișcării muncitorești, acest interes apărea ca fiind unul național. Atât timp cât „revoluția burgheză” părea blocată, lucrătorii puteau revendica această mantie pentru ei înșiși. Aceasta era misiunea lor istorică. Desigur, a ajutat faptul că ura față de cei „de neam ales” era ușor de găsit printre clasele de jos — și că distincția dintre aristocrat și capitalist era adesea destul de fragilă.

Totuși, nu doar mitul destinului istoric al lucrătorilor a depins de existența vechiului regim. Multe aspecte ale culturii clasei muncitoare au fost moștenite din experiența directă a proletarilor cu formele de viață ale lumii vechi. Mișcarea muncitorească le-a cerut foștilor țărani să uite trecutul, dar, în ciuda acestor rugăminți, migranții urbani recenți au găsit modalități de a construi o nouă cultură a rezistenței pe vechile fundații ale comunității directe [„face-to-face community” în orig.] și ale unei solidarități fără compromisuri. În mod similar, mișcarea muncitorească i-a dojenit pe artizani — care cunoșteau întregul proces de producție și se identificau cu adevărat cu munca lor — pentru refuzul de a renunța la controlul asupra acelui proces, care constituia baza reală a mândriei lor profesionale (și, prin urmare, a afirmării identității lor de clasă). Anarhismul spaniol, în special, s-a alimentat din resursele lumii vechi pentru intransigența sa politică. Odată ce acele resurse au dispărut, a dispărut și cea mai intransigentă aripă a mișcării muncitorești.

2. Prezentul nu a fost ce și-au imaginat

Pentru a supraviețui în epoca postbelică, partidele social-democrate și sindicatele s-au văzut forțate să își dezarmeze propria bază de membri, ca mijloc de a-și stabiliza parcursul pe drumul către putere. În timpul războaielor, organizațiile muncitorești deveniseră organizații de gestionare a forței de muncă. Într-adevăr, în momente cheie, aceste organizații au arătat că sunt dispuse să suprime aripile radicale ale propriilor mișcări pentru a-și demonstra capacitatea de a guverna în limitele societății capitaliste. Însă succesul în reprimarea membrilor a tins, pe termen lung, doar să submineze puterea conducerilor⁶.

Aceasta se datora faptului că dezvoltarea ulterioară a forțelor de producție, în care mișcarea muncitorească își pusese credința, a subminat însăși baza acelei mișcări. Tot mai mulți lucrători erau angajați în industrie, așa cum sperase mișcarea. Cu toate acestea, fragmentarea crescândă a procesului de muncă industrial a făcut tot mai dificilă identificarea lucrătorilor cu munca lor ca sursă de demnitate și mândrie. Ceea ce făcea fiecare muncitor era, tot mai mult, doar o etapă într-un proces vast, desfășurat în multiple unități de producție, pe care lucrătorii individuali nu aveau cum să spere că îl vor înțelege. Munca în fabrică era deopotrivă plictisitoare și neîmplinitoare, în special pentru tinerii lucrători care intrau în fabricile moderne construite în anii ‘50 și ‘60⁷. Decăderea [„the falling away” în orig.] unei identități afirmabile a clasei muncitoare nu a trebuit să aștepte începutul dezindustrializării. Noile sentimente anti-muncă, sau cel puțin anti-muncă în fabrică, apărute în interiorul unităților de producție, i-au determinat pe unii teoreticieni să pună la îndoială nu doar forma revoluției (adică rolul partidului sau al statului), ci și „conținutul socialismului”⁸: o formă de viață mai bună trebuia să fie altceva decât dezvoltarea nesfârșită a mașinăriilor și a marii industrii.

Faptul că lucrătorii aveau să își piardă capacitatea de a-și înțelege munca, precum și sentimentul de împlinire prin muncă, fusese anticipat de mulți strategi ai mișcării. Cu toate acestea, se aștepta ca lucrătorii să fie mândri de faptul că — deși ei înșiși nu mai puteau înțelege integralitatea procesului de producție — înțelegerea lor era încă întruchipată, într-un fel, în savoir-faire-ul forței de muncă în ansamblul său, adică în muncitorul colectiv⁹.

În ciuda dezvoltării forțelor de producție, se insista asupra ideii că munca rămânea sursa întregii bogății, puterea și cunoașterea sa latentă fiind reflectate tocmai în această dezvoltare. S-a dovedit că acest lucru nu era adevărat: cunoașterea procesului de producție nu mai era localizată în spațiul muncitorului colectiv, ci mai degrabă (dacă era localizată undeva) în spațiul tehnicianului colectiv. Acesta a fost un punct cheie deoarece — deși a răsturnat piatra de temelie a mișcării muncitorești — a confirmat în cele din urmă perspectiva lui Marx din „fragmentul despre mașini” (reprodusă mai ponderat în Capitalul).

Aceasta reprezenta adevărata obsolescență a formei-valoare, a unei relații sociale care măsura bogăția în termeni de timp de muncă. Din ce în ce mai mult, munca umană nu mai era principala forță productivă; știința — adesea aplicată în cele mai nefaste scopuri ale „dezvoltării” industriale — a luat locul muncii. Acest fapt a afectat profund autopercepția lucrătorilor, experiența propriei activități și locul lor în lume: lucrătorii nu se mai puteau vedea ca edificatori ai lumii în numele modernității sau al unui mod de viață mai bun și mai rațional. Dimpotrivă, acea lume era deja construită și se afla în întregime în afara controlului lor. Modernitatea se prezenta ca o entitate impunătoare, pe care lucrătorii o înfruntau nu ca subiect, ci mai degrabă ca obiect ce trebuia reglat și controlat.

Fabrica era doar o parte a acestei noi realități. Societatea pe deplin separată s-a realizat cu adevărat în transformarea totală a mediului, atât uman, cât și ecologic. Societatea nu mai reprezintă doar mijloacele de producție, un set de fabrici care pot fi preluate și autogestionate de către lucrătorii care le operează. Acele fabrici, ca și orice alt aspect al vieții moderne, se bazează pe o infrastructură masivă. Nu se poate spera ca lucrătorii să ia cu asalt birourile șefilor ca și cum ar fi tot atâtea Palate de Iarnă. Bazele puterii sociale sunt acum mult mai dispersate. Ele nu sunt localizate doar în aparatele represive ale poliției, în închisori și forțe armate, sau în așa-numitele aparate „ideologice” — școli, biserici și televiziune. Ele includ, de asemenea, centrale electrice, stații de epurare a apei, benzinării, spitale, servicii de salubritate, aeroporturi, porturi ș.a.m.d.. La fel ca fabricile, toată această infrastructură se bazează pe o legiune de ingineri și tehnicieni care mențin întregul sistem funcțional minut de minut. Acești tehnicieni nu posedă o identitate de muncitor colectiv și nici nu au fost vreodată incluși în programele mișcărilor muncitorești¹⁰.

În acest nou context, rolul statului socialist nu mai putea fi pur și simplu acela de a însuma lucrătorii federați (rol pe care îl păstrase în viziunea comuniștilor de consiliu). Statul socialist trebuia să întruchipeze raționalitatea tehnică a întregului sistem, în toată complexitatea sa. Ar fi trebuit să devină organul central de coordonare, transmițând directive, dar fără a replica autoritarismul URSS. Social-democrații erau în impas în ceea ce privește identificarea modalității de a atinge acest nou obiectiv. De aici a rezultat identificarea tot mai accentuată a social-democrației cu o formă de planificare tehnocratică menită să manipuleze, dar nu să înlocuiască piețele, pentru a asigura ocuparea deplină a forței de muncă. Această nouă viziune datora mult planificării militare din războaiele mondiale și exemplului (negativ) al Uniunii Sovietice. Însă ea a fost posibilă datorită Revoluției Keynesiste. Vom discuta promisiunile acestei „noi macroeconomii” în cele ce urmează.

Înainte de a face acest lucru, merită totuși să reiterăm acest punct. Tehnocrația postbelică nu a fost pur și simplu un efect ideologic al unei ere care zeifica omul de știință și inginerul. Ea a reprezentat o problemă reală de management care apare într-o lume ce întruchipează separarea fiecăruia de ceilalți — și reunificarea lor prin intermediul piețelor — adică forma-valoare. Această separare este, în primul rând, una între lucrători, o diviziune literală a muncii. Această diviziune înseamnă că lucrătorii se pot reuni doar pe baza separării lor prealabile, ca simpli operatori, ca reprezentanți ai acestui sau acelui loc de muncă, pentru a decide cumva ce este de făcut. În acest context, eliminarea statului — fără un anumit grad de simplificare a vieții — este extrem de dificil de imaginat.

Mergând greoi mai departe

[„LUMBERING ON” în orig.]

După cel de-al Doilea Război Mondial, socialiștii încă se așteptau să câștige. Își imaginau un viitor glorios care avea să se reverse curând asupra lor. Iar dacă între timp puteau livra rezultate, fiind manageri ai capitalismului mai buni decât capitaliștii înșiși, cu atât mai bine. Într-adevăr, pentru partidele muncitorești și sindicatele din Europa, anii postbelici au fost plini de promisiuni. După ce își diluaseră deja (cu mult înainte de război) caracterul de clasă pentru a obține voturi — îmbrățișând noțiunile burgheze de „popor” și „națiune” — aceste partide (Partidul Laburist britanic, SPD în Germania, SFIO în Franța) erau în poziția de a capitaliza resentimentul popular față de vechiul establishment politic. Totodată, ele au putut recurge la succesul aparent al economiilor de război planificate și al programului New Deal pentru a propune un efort de reconstrucție condus de stat sub egida economiei keynesiste.

Keynesianismul le-a permis socialiștilor să își mențină rolul ideologic de campioni ai clasei muncitoare, dar să se îndepărteze de problemele puterii și autonomiei la locul de muncă, orientându-se către politici care vizau distribuția bogăției și a veniturilor la nivel național. Această mișcare a coincis, de asemenea, cu un transfer de putere și influență de la reprezentanții sindicali către reprezentanții electorali. Totuși, odată ajunși la guvernare, aceștia din urmă au fost forțați să se comporte ca orice alt partid — respectând interesele celor care controlează investițiile și, implicit, șansele lor de realegere. Abandonând orice vis de „revoluție” în numele „reformei”, social-democrații au fost tot mai mult forțați să abandoneze orice speranță de „reformă” în numele „păcii” și al „stabilității”.

Rezultatul a fost o golire de conținut a vechii mișcări muncitorești, o eviscerare a identității colective care o susținuse. Au existat două dimensiuni ale acestui proces, anterior răzbunării limitei externe din anii 1970. În primul rând, noile forme de stimulare guvernamentală a cererii de consum au fost adesea preluate direct din programul mișcării muncitorești: ajutoarele de șomaj, schemele de pensii, asistența medicală subvenționată colectiv. Când statul a adoptat aceste măsuri, lucrătorii au putut fi iertați pentru credința că au câștigat. Însă, fără aceste elemente cheie ale programului său — și abandonând între timp proiectul de socializare a mijloacelor de producție — social-democrații erau în impas cu privire la ce ar mai fi de făcut. Același lucru a fost valabil și pentru sindicate: „sindicalismul și-a pierdut credibilitatea ca forță progresistă”, deoarece „bunăstarea lucrătorilor” deriva acum dintr-o „responsabilitate publică mai largă” (adică statul bunăstării); prin urmare, „negocierea colectivă a alunecat mai ușor spre secționalism, fiind mai puțin atentă la un interes general al clasei muncitoare sau la efectele asupra altor sindicate și categorii de lucrători”¹¹. Pe măsură ce salariile erau susținute de creșterea postbelică, sindicatele au rămas să gestioneze detaliile contractuale specifice fiecărui sector.

Totuși, prin asumarea acestui rol de management, distanța dintre conducerile sindicale și membrii de rând s-a lărgit până la dimensiunile unui abis. Recunoașterea sindicatelor de către stat a sfârșit prin a-i plasa pe oficiali la încă o distanță de propria bază, crescându-le simultan responsabilitățile în calitate de co-manageri acceptați ai societății. În noile condiții, dimensiunea optimă a sindicatelor a crescut; ca urmare, procedurile formale de soluționare a plângerilor au înlocuit militanismul de la locul de muncă. În același timp, oficialii sindicali aveau de îndeplinit tot mai multe funcții care depășeau reprezentarea lucrătorilor în fața angajatorului: sindicatele ofereau protecție în caz de accident și șomaj, precum și pensii. Deși decomodificarea parțială a forței de muncă, asociată cu sindicatele recunoscute de guvern (și cu reglementările extinse ale muncii), le-a oferit lucrătorilor o putere de negociere mai mare, aceasta a făcut ca organizațiile sindicale să devină simultan mai conservatoare în viziune. Gestionarea unor fonduri de pensii și scheme de asigurare din ce în ce mai gigantice i-a transformat pe sindicaliști în funcționari birocratici, temători de orice perturbare care ar putea afecta rezultatele financiare proprii — și, după cum puteau susține în mod rezonabil, și pe cele ale lucrătorilor.

Indiferent dacă acționau ca mediatori ai funcționarilor de stat sau ca cvasi-funcționari de stat în sine, presiunea asupra liderilor sindicali de a se comporta „responsabil” a crescut, iar distanța față de baza lor s-a lărgit. Astfel, organizațiile formate pentru apărarea lucrătorilor devin organizații care co-gestionează piețele muncii în numele economiei reglementate, asigurând pacea socială, pe de o parte, și protejând câștigurile salariale, pe de altă parte, totul în numele stabilizării ciclului economic. Această mișcare din partea sindicatelor nu a reprezentat propriu-zis o trădare. Sindicatele urmau același curs pe care îl parcurseseră dintotdeauna, ducându-l către concluziile sale logice: încercarea de 1) a conserva organizațiile și 2) a apăra membrii, într-un context în care majoritatea drepturilor formale pentru care luptaseră fuseseră câștigate (vechile elite fuseseră distruse), iar populația salariată era mai puțin nouă, mai puțin instabilă și din ce în ce mai diferențiată.

Cumulată cu faptul că lucrătorii întâmpinau dificultăți mult mai mari în a identifica lumea din jurul lor ca fiind „făcută” de ei (mai degrabă decât de mașini, ingineri sau planificatorii de stat), aceste transformări au marcat declinul unei identități muncitorești partajate și afirmabile, chiar înainte de prăbușirea propriu-zisă a mișcării muncitorești.

Note