Cititorii vor observa că am ales — pe alocuri — să traducem „surplus population” ca „populație excedentară” (precum și „capital excedentar” ș.a.m.d). Chiar dacă Marx introduce termenii referitori la populație excedentară într-un câmp polemic dominat de teoriile lui T.R. Malthus, considerăm că este binevenită o departajare din capul locului, încă din traducere, a celor două teorii, mai ales pentru că teoriile malthusiene au intrat în cultura generală și — adesea — sunt folosite ideologic chiar cu intenții eugeniste sau rasiste. Alegerea de traducere vine să sugereze că teoria lui Marx nu are nicio legătură cu pretinsa demografică universală a lui Malthus, în care populația crește geometric, în timp ce mijloacele de subzistență cresc aritmetic. Populația excedentară relativă este un produs necesar al acumulării capitaliste, asemeni celebrei „armate industriale de rezervă”. — traducătorii colectivului Comunizm

Despre logica și istoria populațiilor excedentare și ale capitalului excedentar

Avem tendința de a interpreta criza actuală prin teoriile ciclice ale unei generații mai vechi. În timp ce economiștii mainstream caută peste tot „lăstarii verzi” ai redresării, criticii critici [„critical critics” în orig. — n. trad.] se întreabă dacă nu cumva doar ar putea dura ceva mai mult să „restaurăm” creșterea. Este adevărat că, dacă pornim de la teoriile ciclurilor de afaceri sau chiar teoriile valurilor lungi [referință la „Ciclul Kondratiev” — n. trad.], este ușor să presupunem că perioadele de creștere urmează prăbușirilor cu regularitatea unui ceas, că declinul mereu „pregătește terenul” pentru reluări ascendente revigorate. Totuși cât de probabil este ca, dacă și când această încurcătură se va lămuri, să vedem o nouă epocă de aur a capitalismului?¹

Am putea începe prin a ne reaminti că anii miraculoși ai epocii de aur trecute (aproximativ 1950-1973) au depins nu doar de un război mondial și de o creștere enormă a cheltuielilor de stat, ci și de un transfer de populație fără precedent istoric dinspre agricultură către industrie. Populațiile agricole s-au dovedit a fi o armă puternică în misiunea „modernizării”, deoarece au oferit o sursă de forță de muncă ieftină pentru un nou val de industrializare. În 1950, 23 la sută din forța de muncă germană era angajată în agricultură, în Franța 31, în Italia 44 și în Japonia 49 la sută — până în 2000, toate aveau populații agricole sub 5 la sută.² În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, capitalul gestiona șomajul de masă, atunci când apărea, prin expulzarea proletarilor urbani înapoi la țară, precum și prin exportarea lor în colonii. Eliminând țărănimea din nucleul tradițional concomitent cu atingerea limitelor expansiunii coloniale, capitalul și-a eliminat propriile mecanisme tradiționale de redresare.

În același timp, valul de industrializare care i-a absorbit pe cei care fuseseră alungați din agricultură s-a lovit de propriile sale limite în anii 1970. De atunci, principalele țări capitaliste au cunoscut un declin fără precedent al nivelurilor ratei de ocupare industrială. În ultimele trei decenii, rata de ocupare în sectorul manufacturier a scăzut cu 50 la sută din totalul ratei de ocuparea salarială în aceste țări. Până și țări recent „industrializate”, precum Coreea de Sud și Taiwan, au înregistrat o scădere a nivelurilor lor relative de ocupare industrială în ultimele două decenii.³ În același timp, atât numărul muncitorilor prost plătiți din servicii, cât și cel al locuitorilor „mahalalelor” care lucrează în sectorul informal s-a extins, acestea fiind singurele opțiuni rămase pentru cei care au devenit inutili pentru nevoile industriilor în contracție.

Pentru Marx, tendința fundamentală de criză a modului de producție capitalist nu era limitată la declinurile periodice ale activității economice. Această tendință se revela cel mai pregnant într-o criză permanentă a vieții muncii. Differentia specifica a crizelor „economice” capitaliste — faptul că oamenii mor de foame în ciuda recoltelor bune, iar mijloacele de producție zac neutilizate în ciuda nevoii pentru produsele lor — este doar un moment al acestei crize mai largi — reproducerea constantă a unei penurii de locuri de muncă în mijlocul unei abundențe de bunuri. Dinamica acestei crize — criza reproducerii relației capital—muncă — este cea pe care acest articol o explorează.⁴

Reproducere simplă și reproducere extinsă

În ciuda complexității rezultatelor sale, capitalul are o singură precondiție esențială: oamenii trebuie să le lipsească accesul direct la bunurile pe care le consideră necesare vieții, găsind în schimb acel acces exclusiv prin medierea pieței. De aici și însuși termenul de „proletariat” care s-a referit inițial la cetățenii fără pământ care trăiau în orașele romane. Privați de muncă, aceștia au fost pacificați mai întâi de statul care le-a furnizat pâine și circ și, ulterior, prin angajarea lor ca mercenari. Totuși, condiția proletară este excepțională din punct de vedere istoric: de-a lungul istoriei, țărănimea globală a avut acces direct la pământ, ca fermieri sau păstori autosuficienți, chiar dacă au fost aproape întotdeauna constrânși să dea o parte din produsul lor elitelor conducătoare. De aici și nevoia de „acumulare primitivă”: separarea oamenilor de pământ, cel mai de bază mijloc al lor de reproducere, și generarea unei dependențe generalizate față de schimbul de mărfuri.⁵ În Europa, acest proces a fost finalizat în anii ‘50 și ‘60. La scară globală, acesta abia acum – cu excepția Africii subsahariene, a unor părți din Asia de Sud și a Chinei – începe să se apropie de finalizare.

Odată realizată, separarea inițială a oamenilor de pământ nu este niciodată suficientă. Ea trebuie să fie repetată perpetuu pentru ca capitalul și munca „liberă” să se întâlnească pe piață iar și iar. Pe de o parte, capitalul necesită o masă de oameni deja prezentă pe piața muncii și căreia îi lipsește accesul direct la mijloacele de producție, căutând să-și schimbe munca pentru salarii. Pe de altă parte, capitalul necesită o masă de oameni prezentă deja pe piața mărfurilor, care a dobândit deja salarii, căutând să își schimbe banii pe bunuri. În absența acestor două condiții capitalul este limitat în capacitatea sa de a acumula: nu poate nici să producă, nici să vândă la scară de masă. În afara SUA și a Marii Britanii înainte de 1950, sfera producției de masă era limitată tocmai din cauza limitării dimensiunii pieței, adică din cauza existenței unei țărănimi numeroase, oarecum autosuficiente, care nu trăia în principal din salariu. Istoria perioadei postbelice este cea a abolirii tendențiale a țărănimii globale rămase, mai întâi abolirea autosuficienței ei și, în al doilea rând, abolirea ei ca țărănime în general, ca posedând pământul pe care lucrează.

Marx explică această trăsătură structurală a capitalismului în capitolul său despre „reproducerea simplă” din volumul întâi. Vom interpreta acest concept ca reproducerea în și prin cicluri de producție-consum a relației dintre capital și muncitori.⁶ Reproducerea simplă este menținută nu din „obișnuință”, nici prin conștiința falsă sau inadecvată a muncitorilor, ci printr-o constrângere materială. Asta e exploatarea muncitorilor salariați - faptul că toți, împreună, ei pot cumpăra doar o parte din bunurile pe care le produc:

[Capitalul împiedică] aceste instrumente de producţie conştiente de sine să nu dezerteze. Consumul individual al muncitorilor asigură, pe de o parte, propria lor conservare şi reproducere şi, pe de altă parte, prin distrugerea mijloacelor de subzistenţă, determină reapariţia lor continuă pe piaţa muncii.

Așadar, acumularea capitalului nu este o chestiune de organizare nici a sferei producției, nici a sferei consumului. Accentul excesiv pus fie pe producție, fie pe consum tinde să genereze teorii parțiale ale crizelor capitaliste: „supraproducție” sau „subconsum”. Munca salariată structurează procesul de reproducere ca întreg: salariul repartizează muncitorii în producție și, în același timp, repartizează produsul către muncitori. Asta este o invariantă a capitalului, independentă de specificitățile geografice sau istorice. Blocajul reproducerii creează o criză de supraproducție și de subconsum, deoarece, sub dominația capitalului, acestea sunt același lucru.

Totuși, nu putem trece atât de direct de la o desfășurare a structurii reproducerii simple la o teorie a crizei. Căci reproducerea simplă este, prin însăși natura ei, și reproducere extinsă. Așa cum forța de muncă trebuie să se întoarcă pe piața muncii pentru a-și reîncărca fondul de salarii, tot astfel și capitalul trebuie să se întoarcă pe piața de capital pentru a-și reinvesti profiturile într-o expansiune a producției. Orice capital trebuie să acumuleze, altfel va rămâne în urmă în competiția sa cu alte capitaluri. Formarea competitivă a prețurilor și structurile de cost variabile în cadrul sectoarelor conduc la rate ale profitului intra-sectoriale divergente, fapt care, la rândul său, impulsionează inovațiile care sporesc eficiența, deoarece, prin reducerea costurilor lor sub media sectorială, firmele pot fie să obțină supraprofituri, fie să scadă prețurile pentru a câștiga cotă de piață. Dar scăderea costurilor va duce în orice caz la scăderea prețurilor, deoarece mobilitatea capitalului între sectoare are ca rezultat o egalizare a ratelor profitului inter-sectoriale, pe măsură ce mișcarea capitalului în căutarea unor profituri mai mari face ca oferta (și, astfel, prețurile) să crească și să scadă, determinând randamentele noilor investiții să fluctueze în jurul unei medii inter-sectoriale. Această mișcare perpetuă a capitalului răspândește, de asemenea, inovațiile care reduc costurile în toate sectoarele — stabilind o lege a profitabilității care forțează toate capitalurile să maximizeze profiturile, indiferent de configurația politică și socială în care se regăsesc. Invers, atunci când profitabilitatea scade, nu se poate face nimic pentru a restabili acumularea decât „masacrarea valorilor de capital” și „eliberărarea forței de muncă”, care restabilesc condițiile de profitabilitate.

Totuși, această concepție formalistă a procesului de valorizare eșuează în a capta dinamica istorică la care este acordată analiza lui Marx. Legea profitabilității de una singură nu poate asigura reproducerea extinsă, căci aceasta necesită, de asemenea, emergența unor noi industrii și a unor noi piețe. Creșterile și scăderile profitabilității acționează ca semnale pentru clasa capitalistă că au avut loc inovații în industrii specifice, însă ceea ce e important este faptul că, în timp, compoziția producției — și, prin urmare, a ocupării forței de muncă — se schimbă: industriile care reprezentau odată o mare parte din producție și din ocuparea forței de muncă încep să crească mai lent, în timp ce noile industrii preiau o pondere tot mai mare din ambele. Aici trebuie să privim către determinanții cererii ca fiind independenți de determinanții ofertei.⁷

Cererea variază cu prețul unui anumit produs. Când prețul este ridicat, produsul este cumpărat doar de către cei înstăriți. Pe măsură ce inovațiile care economisesc munca se acumulează, prețurile scad, transformând produsul într-un bun de consum. În momentul de vârf al acestei transformări, inovațiile determină piața unui anumit produs să se extindă enorm. Această expansiune depășește capacitatea firmelor existente, iar prețurile scad mai lent decât costurile, conducând la o perioadă de profitabilitate ridicată. Capitalul năvălește atunci în respectiva ramură, atrăgând forța de muncă după sine. La un anumit punct, totuși, limitele pieței sunt atinse; adică, piața este saturată.⁸ Acum inovațiile fac ca capacitatea totală să crească peste dimensiunea pieței: prețurile scad mai repede decât costurile, ducând la o perioadă de scădere a profitabilității. Așadar, capitalul va părăsi ramura, expulzând forța de muncă.⁹

Acest proces, pe care economiștii l-au numit „maturizarea” industriilor, a avut loc de multe ori. Revoluția agricolă, care a izbucnit prima dată în Anglia modernă timpurie, a atins în cele din urmă limitele pieței interne pentru produsele sale. Inovațiile procesului de muncă, cum ar fi consolidarea proprietăților funciare fragmentate, abolirea pârloagei și diferențierea utilizării terenurilor în funcție de avantajele naturale, au însemnat — sub condițiile capitaliste de reproducere — că atât munca, cât și capitalul au fost împinse în mod sistematic în afara mediului rural. Anglia s-a urbanizat rapid ca urmare, iar Londra a devenit cel mai mare oraș din Europa.

Aici intră în joc dinamica cheie a reproducerii extinse. Căci muncitorii expulzați din agricultură nu au fost lăsați să lâncezească la nesfârșit în orașe. Ei au fost în cele din urmă preluați în sectorul manufacturier al unei Britanii în curs de industrializare și, în special, în industria textilă în creștere, care făcea tranziția de la lână la bumbac. Dar, încă o dată, inovațiile procesului de muncă, precum jenny [„mașina de tors” — n. trad.], mule-jenny („mașina de tors tip mule” în unele traduceri — n. trad.) și războiul de țesut mecanic, au însemnat că, în cele din urmă, și această industrie a început să elimine forță de muncă și capital. Iar declinul industriilor primei Revoluții Industriale, ca procent din totalul muncii ocupate și al capitalului acumulat, a făcut loc celor din cea de-a doua Revoluție Industrială (produse chimice, telecomunicații, mărfuri electrice și motorizate). Această mișcare a forței de muncă și a capitalului înspre și dinspre ramuri, bazată pe rate diferențiale de profitului, este cea care asigură posibilitatea continuă a reproducerii extinse:

[Extinderea] … nu este posibilă fără material uman disponibil, fără o sporire a numărului muncitorilor independent de creşterea absolută a populaţiei. Această sporire se efectuează prin simplul proces care „eliberează“ încontinuu o parte din muncitori prin metode care reduc numărul muncitorilor ocupaţi în raport cu producţia sporită. Întreaga dinamică a industriei moderne rezultă deci din transformarea continuă a unei părţi din populaţia muncitorească în braţe de muncă neocupate sau ocupate numai parţial.¹⁰

Reproducerea extinsă este, în acest mod, reproducerea continuă a condițiilor reproducerii simple. Capitalurile care nu mai pot reinvesti într-o anumită ramură din cauza scăderii profitabilității vor tinde să găsească muncitori - care au fost expulzați din alte ramuri - disponibili pentru ele pe piața muncii. Aceste cantități „libere” de capital și muncă își vor găsi apoi de lucru pe piețe în expansiune, unde ratele profitului sunt mai ridicate, sau se vor reuni în noi game de produse, fabricând produse pentru piețe care nu există încă. Un număr tot mai mare de activități sunt astfel subsumate ca procese de valorizare capitaliste, iar mărfurile se răspândesc de la piețele de lux către piețele de masă.

Economistul burghez Joseph Schumpeter a descris acest proces în teoria sa despre ciclul de afaceri.¹¹ El a observat că contracția ramurilor mai vechi se întâmplă rareori fără probleme sau în mod pașnic, că ea este de regulă asociată cu închideri de fabrici și falimente, pe măsură ce capitalurile încearcă să devieze pierderile unele asupra celorlalte în războaie competitive de prețuri. Atunci când mai multe ramuri se contractă simultan (și, de obicei, așa se întâmplă, deoarece se bazează pe seturi corelate de inovații tehnologice), rezultă o recesiune. Schumpeter numește această lepădare de capital și muncă „distrugere creatoare” — „creatoare” nu doar în sensul că este stimulată de inovație, ci și pentru că distrugerea creează condițiile pentru noi investiții și inovații: într-o criză, capitalurile găsesc mijloace de producție și forță de muncă disponibile pe piață, la ofertă. Așadar, asemenea unui incendiu de pădure, recesiunea eliberează calea pentru o nouă etapă de creștere.

Mulți marxiști au adoptat ceva asemănător concepției lui Schumpeter despre creșterea ciclică, la care adaugă doar rezistența muncitorilor (sau, poate, limitele ecologice) drept o constrângere externă. Prin urmare, noțiunea marxistă a crizei ca mecanism de autoreglare este completată de convingerea că crizele oferă oportunități pentru a afirma puterea muncii (sau pentru a corecta tendințele distructive ale capitalismului din punct de vedere ecologic). În aceste momente, „o altă lume este posibilă”. Totuși, teoria lui Marx despre capitalism nu conține nicio astfel de distincție între dinamici „interne” și limite „externe”. Pentru Marx, în și prin [subl. trad.] acest proces de reproducere extinsă dinamica capitalului se manifestă ca propria sa limită, nu prin cicluri de avânt și prăbușire [„boom and bust” în orig.], ci într-o deteriorare seculară a propriilor sale condiții de acumulare.

Criza reproducerii

Oamenii caută de obicei o teorie a declinului secular în remarcile lui Marx despre scăderea tendențială a ratei profitului, pe care Engels le-a editat și compilat drept capitolele 13, 14 și 15 din volumul trei al Capitalului. Acolo, se consideră că tendința ratei profitului de a se egaliza între ramuri — combinată cu tendința productivității de a crește în toate ramurile — ar rezulta într-un declin tendențial al profitabilității la nivelul întregii economii. Decenii de dezbateri s-au concentrat asupra „compoziției organice crescânde a capitalului”, căreia îi este atribuită această tendință, precum și asupra interacțiunii complexe a diverselor tendințe și contra-tendințe implicate. Totuși, cei angajați în dezbaterea asta neglijează adesea faptul că aceeași expunere despre compoziția capitalului stă la baza unei alte legi, care se exprimă atât în tendințe de criză ciclice, cât și seculare, una care poate fi citită ca o reformulare mai chibzuită a lui Marx a acestei explicații — capitolul 25 din Capitalul, volumul întâi: „Legea generală a acumulării capitaliste”.¹² [vezi Nota traducătorilor — ediția din ‘66 plasează acest capitol drept Capitolul douăzeci şi trei]

Acest capitol, care urmează imediat după cele trei capitole despre reproducerea simplă și extinsă, este de regulă citit ca având scopuri mai limitate. Cititorii se concentrează doar pe prima parte a argumentului lui Marx, unde acesta oferă o explicație a determinării endogene a ratei salariului. Acolo, Marx arată cum, prin menținerea structurală a unui anumit nivel al șomajului, salariile sunt menținute în concordanță cu nevoile acumulării. „Armata industrială de rezervă” a șomerilor se restrânge pe măsură ce cererea de muncă crește, făcând ca salariile să crească la rândul lor. Salariile în creștere erodează apoi profitabilitatea, determinând încetinirea acumulării. Pe măsură ce cererea de muncă scade, armata de rezervă crește din nou, iar câștigurile salariale anterioare se evaporă. Dacă acesta ar fi singurul argument al capitolului, atunci „legea generală” nu ar consta în nimic mai mult decât o notă de subsol la teoriile reproducerii simple și extinse. Însă Marx abia începe să își desfășoare argumentul. Dacă șomerii tind să fie reabsorbiți în circuitele capitalismului ca o armată industrială de rezervă — încă șomeri, dar esențiali pentru reglarea pieței muncii — aceștia tind, în egală măsură, să depășească această funcție, reafirmându-se ca fiind absolut redundanți:

Cu cît este mai mare avuţia socială, capitalul în funcţiune, proporţiile şi energia creşterii sale, deci şi mărimea absolută a proletariatului şi forţa productivă a muncii sale, cu atît este mai mare armata industrială de rezervă. Forţa de muncă disponibilă se dezvoltă datorită aceloraşi cauze ca şi forţa expansivă a capitalului. Mărimea relativă a armatei industriale de rezervă creşte deci o dată cu creşterea puterii avuţiei. Cu cît este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă, cu atît mai numeroasă este suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie este invers proporţională cu chinurile muncii ei. În sfîrşit, cu cît este mai numeroasă pătura cea mai obidită a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atît este mai mare pauperismul oficial. Asta este legea generală, absolută, a acumulării capitaliste.¹³

Cu alte cuvinte, legea generală a acumulării capitalului este că — concomitent cu creșterea sa — capitalul produce o populație relativ redundantă din masa de muncitori, care tinde apoi să devină o populație excedentară consolidată, absolut redundantă pentru nevoile capitalului.¹⁴

Nu este imediat evident cum ajunge Marx la această concluzie, chiar dacă tendința pe care o descrie Marx pare tot mai evidentă într-o eră a redresărilor fără locuri de muncă, a orașelor-mahalale și a precarității generalizate. Marx își clarifică argumentul în ediția franceză a volumului întâi. Acolo el scrie că, cu cât este mai ridicată compoziția organică a capitalului, cu atât mai rapid trebuie să progreseze acumularea pentru a menține ocuparea forței de muncă, „dar acest progres mai rapid devine el însuși sursa unor noi schimbări tehnice care reduc și mai mult cererea relativă de muncă”. Asta e mai mult decât o simplă trăsătură a unor industrii specifice și foarte concentrate. Pe măsură ce acumularea progresează, o „supraabundență” crescândă de bunuri scade rata profitului și intensifică competiția între ramuri, obligându-i pe toți capitaliștii să „economisească muncă”. Câștigurile de productivitate sunt astfel „concentrate sub această mare presiune; ele sunt încorporate în schimbări tehnice care revoluționează compoziția capitalului în toate ramurile care înconjoară marile sfere ale producției”.¹⁵

Ce se întâmplă atunci cu noile industrii — nu vor absorbi ele forța de muncă disponibilizată? Marx identifică, în și prin mișcările ciclului de business, o tranziție de la industrii intensive-în-muncă la industrii intensive-în-capital, cu o scădere rezultantă a cererii de forță de muncă atât în ramurile noi, cât și în cele vechi: „Pe de o parte, capitalul adiţional format în cursul acumulării atrage deci un număr tot mai mic de muncitori în raport cu mărimea sa. Pe de altă parte, capitalul vechi, reprodus periodic în compoziţie nouă, respinge un număr tot mai mare de muncitori utilizaţi de el anterior.”¹⁶ Acesta este secretul „legii generale”: tehnologiile care economisesc munca tind să se generalizeze, atât în interiorul, cât și între ramuri, conducând la un declin relativ al cererii de muncă. Mai mult, aceste inovații sunt ireversibile: ele nu dispar dacă și când profitabilitatea este restabilită (într-adevăr, după cum vom vedea, restabilirea profitabilității este adesea condiționată de noi inovații în ramuri noi sau în expansiune). Astfel, lăsat necontrolat, acest declin relativ al cererii de muncă amenință să depășească acumularea capitalului, devenind absolut.¹⁷

Marx nu a dedus pur și simplu această concluzie din analiza abstractă a legii valorii. În capitolul 15 din Capitalul el încearcă să ofere o demonstrație empirică a acestei tendințe. Acolo prezintă statistici din recensământul britanic din 1861 care arată că noile industrii apărute ca rezultat al inovațiilor tehnologice erau, în termeni de ocupare, „departe de a fi importante”. El oferă exemplele „uzinelor de gaz, telegrafiei, fotografiei, navigației cu aburi și căilor ferate”, toate procese puternic mecanizate și relativ automatizate, și arată că ocuparea totală în aceste ramuri se ridica la mai puțin de 100.000 de muncitori, comparativ cu peste un milion în industriile textilă și metalurgică, a căror forță de muncă se micșora pe atunci ca rezultat al introducerii mașinilor.¹⁸ Numai din aceste statistici este clar că industriile celei de-a doua revoluții industriale nu au absorbit nici pe departe atâta muncă precum cele ale primei revoluții industriale, în momentul apariției lor inițiale. În capitolul 25 Marx oferă dovezi statistice suplimentare că, din 1851 până în 1871, ocuparea a continuat să crească substanțial doar în acele industrii mai vechi în care mașinăriile nu fuseseră încă introduse cu succes. Astfel, expectativa lui Marx privind o traiectorie seculară a unei scăderi a cererii de muncă, mai întâi relative, apoi absolute, a fost confirmată de dovezile disponibile în timpul său.

Ceea ce descrie aici Marx nu este o „criză” în sensul indicat de obicei de teoria marxistă, adică o criză periodică a producției, a consumului sau chiar a acumulării. În și prin aceste crize ciclice, apare o criză seculară, o criză a reproducerii însăși relației capital–muncă. Dacă reproducerea extinsă indică faptul că muncitorii și capitalul împinși în afara industriilor aflate în contracție vor încerca să-și găsească locuri în ramuri noi sau ramuri în expansiune, legea generală a acumulării capitalului sugerează că, în timp, tot mai mulți muncitori și tot mai mult capital vor constata că sunt incapabili să se reintegreze în procesul de reproducere. În acest fel, proletariatul tinde să devină o exterioritate față de procesul propriei sale reproduceri, o clasă de muncitori care sunt „liberi” nu doar de mijloacele de reproducere, ci și de munca însăși.

Pentru Marx, această criză exprimă contradicția fundamentală a modului de producție capitalist. Pe de o parte, oamenii aflați în relații sociale capitaliste sunt reduși la muncitori. Pe de altă parte, ei nu pot fi muncitori, deoarece, muncind, subminează condițiile de posibilitate ale propriei lor existențe. Munca salariată este inseparabilă de acumularea capitalului, de acreția inovațiilor care economomisesc muncă, inovații care, în timp, reduc cererea de muncă: „Populația muncitoare … produce atât acumularea capitalului, cât și mijloacele prin care ea însăși este făcută relativ superfluă; și face aceasta într-o măsură care este mereu în creștere”.¹⁹ S-ar putea părea că abundența de bunuri — care rezultă din inovațiile care economomisesc muncă — trebuie să conducă la o abundență de locuri de muncă. Dar într-o societate bazată pe munca salariată, reducerea timpului de muncă social necesar — care face ca bunurile să fie atât de abundente — nu se poate exprima decât într-o penurie de locuri de muncă, într-o multiplicare a formelor de angajare precară.²⁰

Formularea de către Marx a legii generale este ea însăși o reformulare, o desfășurare dramatică a ceea ce el prezintă drept teza sa la începutul capitolului 25. Acolo, Marx scrie (într-un mod oarecum simplu): „Acumularea capitalului este, prin urmare, multiplicarea proletariatului.” Marxiștii unei perioade anterioare au interpretat această teză în sensul că expansiunea capitalului necesită o expansiune a clasei muncitoare industriale. Dar proletariatul nu este identic cu clasa muncitoare industrială. Potrivit celor expuse de Marx în concluzia acestui capitol, proletariatul este mai degrabă o clasă muncitoare în tranziție, o clasă muncitoare care tinde să devină o clasă exclusă de la muncă. Această interpretare este susținută de singura definiție a proletariatului pe care Marx o oferă în Capitalul, situată într-o notă de subsol la teza de mai sus:

„Proletar” trebuie înțeles, din punct de vedere economic, ca neînsemnând nimic altceva decât „muncitor salariat”, omul care produce și valorizează „capitalul” și care este aruncat în stradă de îndată ce devine superflu pentru nevoia de valorizare.²¹

De la reindustrializare la deindustrializare

„Legea generală a acumulării capitaliste”, cu implicațiile sale clare pentru interpretarea Capitalului, a fost trecută cu vederea în epoca noastră deoarece, sub denumirea de „teza pauperizării”, ea a fost preluată și abandonată de multe ori de-a lungul secolului al XX-lea. S-a susținut că predicția lui Marx privind creșterea șomajului și, prin urmare, creșterea pauperizării populației muncitoare a fost contrazisă de istoria capitalismului: după moartea lui Marx, clasa muncitoare industrială a crescut atât ca mărime, cât și ca nivel de trai. Totuși, chiar dacă lăsăm la o parte faptul că aceste tendințe sunt adesea supra-generalizate, aparenta lor inversare mai recentă a făcut ca teza pauperizării să pară mai plauzibilă. Ultimii 30 de ani au fost martorii unei stagnări globale a numărului relativ de muncitori industriali. Un sector al serviciilor cu salarii scăzute a compensat diferența în țările cu GDP ridicat, alături de o explozie fără precedent a locuitorilor din mahalale și a muncitorilor informali în țările cu GDP scăzut.²² Așadar, este teza pauperizării corectă până la urmă? Asta este întrebarea greșită. Întrebarea este: în ce condiții se aplică?

Marx a scris despre creșterea unor populații excedentare consolidate în 1867. Totuși, tendința pe care a descris-o — prin care industriile mai noi, datorită gradului lor mai ridicat de automatizare, absorb proporțional mai puțin din capitalul și munca eliberate prin mecanizarea industriilor mai vechi — nu s-a desfășurat așa cum prevăzuse el. După cum putem vedea din graficul de pe pagina alăturată [de mai jos — n. trad.], perspectiva lui Marx a fost corectă, în timpul său, pentru Regatul Unit: industriile ascendente ale începutului celei de-a doua Revoluții Industriale — precum chimia, căile ferate, telegraful etc. — nu au fost capabile să compenseze declinul ocupării forței de muncă în industriile primei Revoluții Industriale. Rezultatul a fost o scădere constantă a ratei de creștere a ocupării în industria prelucrătoare, scădere ce părea gata să devină un declin absolut pe la începutul secolului al XX-lea. Ceea ce Marx nu a prevăzut — și ceea ce s-a petrecut de fapt în anii 1890 — a fost apariția unor noi industrii care erau simultan absorbante de muncă și de capital și care au reușit să amâne declinul pentru mai mult de o jumătate de secol. Creșterea acestor noi industrii, în principal cele care produceau automobile și bunurile de consum durabile, a depins de două dezvoltări ale secolului al XX-lea: rolul tot mai mare al statului în gestionarea economică și transformarea serviciilor de consum în bunuri de consum.²³

[Graficul de mai jos a fost reprodus de traducătorii Comunizm]

Graficul 1: Ocuparea în industria prelucrătoare din Regatul Unit: 1841–1991 — sursa: Brian Mitchell, International Historical Statistics: Europe, 1750-2005 (Palgrave Macmillan 2007)

Industriile emergente despre care scria Marx în anii 1860 — uzinele de gaz, telegrafia și căile ferate (cărorea le-am adăuga și electrificarea) — începeau deja din timpul său să fie puse la dispoziția consumatorilor. Totuși, serviciile de consum generate din aceste tehnologii — rezervate inițial pentru delectarea unei elite înstărite — erau secundare serviciilor pe care le furnizau în cadrul economiei interne, planificate, a firmelor industriale. Căile ferate au apărut ca o inovație economisitoare de muncă în cadrul mineritului, ulterior extinsă la alte industrii. Ele au devenit un serviciu oferit consumatorilor doar după ce infrastructuri feroviare naționale extinse au fost dezvoltate de carteluri susținute de stat. Chiar și pe măsură ce costurile au scăzut, iar transportul mecanizat pe cale ferată a devenit accesibil unui număr tot mai mare de persoane, el a păstrat — ca serviciu de consum — multe dintre trăsăturile utilizării sale inițiale ca „inovație de proces” în cadrul industriei. Căile ferate naționale, transportând pasageri pe lângă marfă [„freight” în orig.], au absorbit cantități mari de capital și muncă în construcția lor, dar au devenit ulterior procese relativ automatizate, necesitând mai puțin capital și muncă pentru întreținere.²⁴

Apariția industriei automobilului, subvenționată prin finanțarea de stat a drumurilor, a transformat în cele din urmă serviciul de consum al transportului mecanizat într-un bun care putea fi achiziționat pentru consum individual. Această segmentare și replicare a produsului — transformarea unei inovații de proces economisitoare de muncă într-o „inovație de produs” absorbantă de capital și muncă — a însemnat că această industrie a fost capabilă să absoarbă mai mult capital și muncă pe măsură ce piața sa s-a extins. O poveste similară poate fi spusă despre trecerea de la telegrafie la telefonie și de la fabricarea echipamentelor electronice la electronica de consum. În fiecare caz, un serviciu consumat colectiv — adesea apărut dintr-un serviciu intermediar în cadrul industriei — a fost transformat într-o serie de mărfuri achiziționabile individual, deschizând noi piețe, care la rândul lor au devenit piețe de masă pe măsură ce costurile au scăzut și producția a crescut. Asta a furnizat baza pentru „consumerismul de masă” din secolul XX, deoarece aceste noi industrii au fost capabile să absoarbă simultan cantități mari de capital și muncă, chiar în timp ce creșterile de productivitate reduceau costurile relative de producție, astfel încât tot mai mulți țărani au devenit muncitori, iar tot mai mulți muncitori au primit o un loc de muncă stabil.

Totuși, după cum indică cheltuielile prin deficit — fără precedent ale statului — care au susținut acest proces, nu există nicio tendință inerentă a capitalului care să permită generarea continuă ale inovațiilor de produs [subl. trad.] care să compenseze inovațiile de proces [subl. trad.] care economisesc munca. Dimpotrivă, inovațiile de produs însele servesc adesea drept inovații de proces, astfel încât soluția nu face decât să agraveze problema inițială.²⁵ Când industriile automobilelor și ale bunurilor de consum durabile au început să elibereze capital și muncă în anii 1960 și 70, noile ramuri precum microelectronica nu au fost capabile să absoarbă excedentul, nici măcar decenii mai târziu. Aceste inovații, asemenea celor din A Doua Revoluție Industrială descrise mai sus, au apărut din inovații de proces specifice din cadrul industriei și al armatei și au fost transformate abia recent într-o diversitate de produse de consum. Din perspectiva generării de noi locuri de muncă, dificultatea acestei tranziții nu constă doar în dificultatea de a controla o piață a software-ului, ci în faptul că noile bunuri generate de industriile microelectronice au absorbit cantități tendențial diminuate de capital și muncă. Într-adevăr, calculatoarele nu numai că au cerințe de muncă în scădere rapidă ele însele (industria microcipurilor, restrânsă la doar câteva fabrici la nivel mondial, este incredibil de mecanizată), dar ele tind de asemenea să reducă cerințele de muncă în toate ramurile prin creșterea rapidă a nivelului de automatizare.²⁶ Astfel, în loc să revitalizeze un sector industrial stagnant și să restaureze reproducerea extinsă — în conformitate cu predicțiile lui Schumpeter — ascensiunea industriei computerelor a contribuit la dezindustrializare și la o scară diminuată a acumulării — în conformitate cu predicțiile lui Marx.

Populațiile excedentare sub dezindustrializare: muncă în servicii și mahalale

Dezindustrializarea a început în SUA — unde ponderea ocupării forței de muncă în industria prelucrătoare a început să scadă în anii 1960, înainte de a se reduce în termeni absoluți în anii ’80 —, însă această tendință a fost rapid generalizată în majoritatea celorlalte țări cu GDP ridicat și chiar la țări și regiuni considerate „în curs de industrializare”.²⁷ Creșterea explozivă a unui sector al serviciilor cu salarii scăzute a compensat parțial declinul ocupării în industrie. Totuși, serviciile s-au dovedit incapabile să înlocuiască industria prelucrătoare ca bază a unui nou ciclu de reproducere extinsă. În ultimii 40 de ani, PIB-ul mediu a crescut din ce în ce mai lent de la un ciclu la altul în SUA și Europa, cu o singură excepție în SUA la sfârșitul anilor ’90, în timp ce salariile reale au stagnat, iar muncitorii au depins din ce în ce mai mult de credit pentru a-și menține nivelul de trai.

Dacă, așa cum am argumentat, reproducerea extinsă generează creștere dinamică atunci când productivitatea în creștere eliberează capital și muncă din anumite ramuri, care apoi se recombină în industrii noi sau în industrii în expansiune, atunci asta are o consecință importantă pentru înțelegerea creșterii industriei serviciilor. Serviciile sunt, aproape prin definiție, acele activități pentru care creșterile de productivitate sunt dificil de realizat altfel decât marginal.²⁸ Singura modalitate cunoscută de a îmbunătăți drastic eficiența serviciilor este de a le transforma în bunuri și apoi de a produce acele bunuri prin procese industriale care devin mai eficiente în timp. Multe bunuri manufacturate sunt, de fapt, foste servicii — vasele erau spălate anterior de servitori în casele celor înstăriți; astăzi, mașinile de spălat vase prestează acel serviciu mai eficient și sunt ele însele produse cu din ce în ce mai puțină muncă. Acele activități care rămân servicii tind să fie tocmai acelea pentru care până în prezent s-a dovedit imposibil să se găsească un înlocuitor în lumea bunurilor.²⁹

Desigur, conceptul burghez de „servicii” este — în mod notoriu — imprecis, incluzând orice, de la așa-numitele „servicii financiare” la muncitori clericali la personalul de curățenie din hoteluri și chiar și unele locuri de muncă din industria prelucrătoare externalizată. Mulți marxiști au încercat să asimileze categoria serviciilor celei de muncă neproductivă, dar dacă reflectăm asupra caracterizării de mai sus devine clar că aceasta este mai apropiată de concepția lui Marx despre „subsumarea formală”. Marx l-a criticat pe Smith pentru faptul că avea o înțelegere metafizică a muncii productive și neproductive — prima producând bunuri, iar cea de-a doua nu — și a înlocuit-o cu o distincție tehnică între munca desfășurată ca parte a unui proces de valorizare a capitalului și munca desfășurată în afara acelui proces pentru consumatorul imediat. În Rezultatele procesului imediat de producție, Marx susține că, teoretic, orice muncă neproductivă poate fi făcută productivă, căci aceasta înseamnă doar că a fost subsumată formal procesului capitalist de valorizare.³⁰ Totuși, activitățile subsumate formal sunt productive doar de plusvaloare absolută. Pentru a fi productive de plusvaloare relativă este necesar să se transforme procesul material de producție astfel încât să fie capabile de creșteri rapide ale productivității (cooperare, manufactură, industrie pe scară largă și mașini) — adică subsumare reală. Atunci când economiști burghezi precum Rowthorn vorbesc despre „servicii tehnologic-stagnante”, ei evocă fără să știe conceptul lui Marx al unui proces de muncă care a fost doar subsumat formal, nu realmente subsumat.

Astfel, pe măsură ce economia crește, producția reală în „servicii” tinde să crească, dar o face doar prin adăugarea de noi angajați sau prin intensificarea muncii angajaților existenți, adică prin intermediul producerii de plusvaloare absolută, și nu relativă. În majoritatea acestor sectoare salariile formează aproape totalitatea costurilor, astfel încât salariile trebuie menținute la un nivel scăzut pentru ca serviciile să rămână accesibile și profitabile, mai ales atunci când cei care le achiziționează sunt ei înșiși săraci: astfel McDonald’s și Wal-Mart în SUA — sau vastul proletariat informal din India și China.³¹

Este un deosebit eșec analitic faptul că astăzi, în unele cercuri, dezindustrializarea țărilor cu GDP ridicat este pusă pe seama industrializării țărilor cu GDP scăzut, în timp ce în alte cercuri, dezindustrializarea țărilor cu GDP scăzut este pusă pe seama politicilor FMI și ale Băncii Mondiale care ar servi interesele țărilor cu GDP ridicat. De fapt, aproape toate țările lumii au participat la aceeași transformare globală, dar în grade diferite. În perioada timpurie de după război, multe țări s-au orientat către „Fordism” — adică importul metodelor de producție de masă, făcut posibil prin „transferuri de tehnologie” sponsorizate de guverne din țările cu GDP ridicat. Fordismul este adesea considerat o politică națională de dezvoltare economică, bazată pe un „acord” între capital și muncitori de a împărți câștigurile provenite din creșterile de productivitate. Dar Fordismul a fost aproape de la început întemeiat pe o internaționalizare a comerțului cu bunuri manufacturate. Europa și Japonia au beneficiat cel mai mult de relansarea comerțului internațional în anii 1950 și 60: capitalurile din aceste țări au fost capabile să realizeze economii la o scară masivă prin producția destinată comerțulului internațional, depășind astfel limitele propriilor piețe interne. Până la mijlocul anilor ’60, capitalurile din țările cu GDP scăzut precum Brazilia și Coreea de Sud făceau același lucru: chiar dacă puteau capta doar o mică parte din piața internațională de export aflată în expansiune rapidă, ele tot ar fi crescut mult dincolo de ceea ce era posibil pe piețele lor interne. Astfel, în perioada de dinainte de 1973, internaționalizarea comerțului era asociată cu rate ridicate de creștere în toate țările aflate în [proces de] industrializare. [adăug. trad.]

După 1973, situația s-a schimbat. Piețele de manufactură deveneau saturate și în tot mai mare măsură doar câteva țări puteau furniza bunurile manufacturate pentru întreaga lume (în prezent, o firmă chineză furnizează peste jumătate din cuptoarele cu microunde ale lumii). A rezultat astfel o criză a relației capital–muncă, adică o criză combinată de supraproducție și subconsum, semnalată printr-o scădere globală a ratei profitului și manifestându-se printr-o multiplicare a formelor de șomaj și de angajare precară. Pe măsură ce acordul capital–muncă s-a rupt - el fiind întotdeauna bazat pe rate de creștere zdravene la nivel mondial - salariile au stagnat. Capitalul din toate țările a devenit și mai dependent de comerțul internațional, iar în continuare capitalurile din unele țări se vor extinde doar pe seama celor din alte țări. Deși nu ajunseseră încă din urmă țările cu GDP ridicat, țările cu GDP scăzut au participat la aceeași criză internațională. Programele de Ajustare Structurală nu au făcut decât să accelereze tranziția lor către un nou cadru internațional instabil. Dezindustrializarea, sau cel puțin stagnarea ocupării forței de muncă industriale, s-a instalat aproape universal în anii 1980 și 90 în rândul țărilor aflate în plină industrializare.³²

Pentru țările rămase agriculturale sau care s-au bazat pe exporturi tradiționale ori exporturi de resurse, criza a fost și mai devastatoare, deoarece prețurile mărfurilor „tradiționale” s-au prăbușit în fața scăderii cererii. Și aici trebuie să privim înapoi la tendințele pe termen mai lung. În perioada timpurie de după război, evoluțiile din agricultură au crescut radical disponibilitatea alimentelor ieftine. În primul rând, îngrășămintele sintetice au fost fabricate în fabricile de muniție — dezarmate după Al Doilea Război Mondial — făcând posibilă creșterea productivității pământului prin noi varietăți de culturi cu randament ridicat. În al doilea rând, motorizarea a ridicat productivitatea muncii agricole. Ambele tehnologii au fost adaptate producției în climate tropicale. Astfel, aproape imediat după ce țărănimea globală a fost atrasă în piață de prețurile agricole ridicate provenite din boom-ul Războiului din Coreea, aceleași prețuri au început să scadă continuu. Ieșirea din agricultură în țările cu GDP scăzut era, prin urmare, deja în curs în anii 1950. Ea a fost rezultatul nu doar al diferențierii și expulzării țărănimii în funcție de viabilitatea pe piață, ci și al impulsului masiv dat populației însăși (susținut de alimente ieftine și medicină modernă). Creșterea dimensiunii gospodăriilor a însemnat că formele tradiționale de moștenire pulverizau acum exploatațiile de pământ, în timp ce creșterea densității populației a pus presiune pe limitele ecologice, pe măsură ce resursele erau utilizate în mod nesustenabil.³³ Din nou, Programele de Ajustare Structurală din anii ‘80 și ‘90 — care au forțat țările îndatorate să elimine subvențiile agricole — nu au făcut decât să dea lovitura de grație țăranilor care erau deja la capătul puterilor.

Ar trebui astfel să fie clar că dezindustrializarea nu este cauzată de industrializarea „lumii a treia”. Cea mai mare parte a clasei muncitoare industriale mondiale trăiește acum în afara „lumii întâi”, la fel și cea mai mare parte a populației mondiale. Țările cu PIB scăzut au, în termeni absoluți, mai mulți muncitori în industrie, dar nu în relativ la populațiile lor. Ocuparea industrială relativă este în scădere chiar în timp ce ocuparea agricolă se prăbușește. Așa cum dezindustrializarea în țările cu PIB ridicat implică atât ieșirea din sectorul manufacturier, cât și eșecul serviciilor de a-i lua locul, tot astfel creșterea explozivă a mahalalelor în țările cu PIB scăzut implică atât ieșirea din mediul rural, cât și eșecul industriei de a absorbi excedentul rural. În timp ce Banca Mondială sugera odinioară că populațiile excedentare în creștere din întreaga lume constituiau doar un element tranzitoriu, este acum forțată să admită permanența acestei condiții. Peste un miliard de oameni își câștigă astăzi existența în condiții îngrozitoare, printr-o migrație nesfârșită între mahalale urbane și rurale, căutând muncă temporară și ocazională oriunde o pot găsi.³⁴

Capital excedentar concomitent populațiilor excedentare

Am descris cum acumularea capitalului pe perioade lungi determină ramurile vechi să se debaraseze de muncă și capital, care mai apoi sunt recombinate în ramuri noi care se extind. Asta este dinamica capitalului, care devine în același timp și limita sa. Deoarece capitalul este degajat indiferent dacă poate sau nu să găsească căi productive de investiție, se ajunge la un punct în care capitalul „excedentar” începe să se acumuleze în sistem, alături de munca excedentară pe care nu o mai angajează. Marx discută aceste fenomene într-o secțiune din Capitalul vol. 3, intitulată „capital excedentar alături de populație excedentară”.³⁵ În cea mai mare parte a acestui articol ne-am concentrat asupra celui din urmă fenomen, în mare măsură din cauza neglijării acestei tendințe de către cititorii lui Marx. În această secțiune finală examinăm unele manifestări recente ale celui dintâi, întrucât povestea capitalului excedentar mediază și totodată distorsionează povestea populațiilor excedentare. Din păcate, nu vom putea face aici mai mult decât să atingem această temă, lăsând o discuție mai extinsă pentru Endnotes nr. 3.

SUA au ieșit neatinse din Al Doilea Război Mondial drept cea mai avansată țară capitalistă, cu cea mai mare piață internă, cu cea mai mică populație agricolă (ca procent din ocuparea forței de muncă) și cu cele mai avansate tehnologii industriale. Potrivit unor estimări, era responsabilă pentru mai mult de jumătate din producția mondială.³⁶ De asemenea, a ieșit din război drept creditorul global prin excelență, deținând două treimi din rezervele mondiale de aur, iar majoritatea puterilor aliate îi datorau sume uriașe de bani. În aceste condiții, SUA au fost capabile să reconstruiască — definind propriile sale condiții — ordinea monetară internațională aflată în haos încă din timpul Marii Depresiuni. La Bretton Woods, dolarul a fost stabilit drept moneda internațională de rezervă, singura susținută direct de aur, iar toate celelalte monede au fost ajustate la dolar (creând un sistem de cursuri de schimb fixe care permitea, totuși, ajustări periodice). Pe de o parte, prin cuplarea propriilor monede la dolar, puterilor europene li s-a oferit o temporară alinare de la echilibrarea bugetelor în timpul reconstrucției. Pe de altă parte, facilitând reconstrucția, SUA și-au asigurat piețe pentru exporturile lor de capital, piețe care la rândul lor au facilitat achiziția europeană de bunuri americane. În acest mod, deficitele bugetare europene au fost finanțate prin exporturi americane de capital, iar un dezechilibru comercial transatlantic persistent a fost, în mod efectiv, înscris în acordurile de la Bretton Woods. Era însă un dezechilibru care avea curând să se evapore.

Pe fondul unui aflux de dolari, prin investiții străine directe (adesea militare), împrumuturi și credit, țările europene, precum și firmele americane care operau în Europa, importau bunuri de capital americane pentru a extinde capacitatea productivă europeană. Același proces a avut loc în Japonia, unde Războiul din Coreea a jucat rolul Planului Marshall (deși în Japonia, filialele americane s-au remarcat prin absență). Toate acestea au fost încurajate de SUA, care au facilitat transferul tehnologiilor sale de producție și distribuție în masă în întreaga lume. Totuși, până în anii 1960, multe țări își dezvoltaseră capacitatea productivă în asemenea măsură încât nu se mai bazau pe importuri din SUA. Mai mult, unele dintre aceste țări începeau să concureze chiar cu producătorii americani de care depinseseră anterior. Această concurență s-a manifestat mai întâi pe piețe terțe și apoi pe însăși piața internă a SUA. Inversarea balanței comerciale a SUA care a rezultat — pe la mijlocul anilor șaizeci — a semnalat că extinderea capacității manufacturiere globale se apropia de o limită. De acum înainte, competiția pentru cota de export avea să devină un joc cu sumă nulă.

În timp ce, în timpul boom-ului postbelic, exportul de dolari prin investiții străine directe a permis o creștere rapidă în țările cu deficit, această schimbare de fază a însemnat că exporturile de capital americane au devenit din ce în ce mai inflaționiste.³⁷ Deficitele bugetare americane în spirală din timpul Războiului din Vietnam nu au făcut decât să intensifice această problemă a inflației, întrucât devalorizarea aparent inevitabilă a dolarului amenința să submineze rezervele și, prin urmare, balanța de plăți a tuturor națiunilor, împingând sistemul de cursuri fixe de schimb până la limită. Rezultatul a fost că, pe de o parte, multe bănci centrale au început să-și schimbe dolarii în aur (forțând SUA să pună efectiv capăt convertibilității în 1968), în timp ce, pe de altă parte, dolarii excedentari acumulați pe piețele eurodolar au început să pună presiune speculativă asupra monedelor economiilor bazate pe export, care erau economiile cele mai expuse efectelor devalorizării dolarului. Acestea includeau atât acele țări în curs de dezvoltare care își ancoraseră monedele la dolar și riscau astfel să-și vadă exporturile de materii prime scăzând în valoare relativ la importurile manufacturiere de care depindea dezvoltarea lor, cât și acele națiuni dezvoltate ale căror piețe de export riscau să fie subminate de reevaluarea monedelor lor în raport cu dolarul. Prin abandonarea ulterioară a Bretton Woods și prin politica sa de „neglijență benignă” față de deficit, SUA au folosit această amenințare a devalorizării dolarului pentru a impune pentru restul lumii un nou standard flexibil al dolarului ca monedă de rezervă, delegând în mod efectiv sarcina stabilizării dolarului băncilor centrale străine, care ar fi fost constrânse să-și cheltuiască dolarii excedentari pe titluri americane pentru a menține valoarea în dolari a propriilor monede. Asta a eliminat, în fapt, constrângerile bugetare ale SUA, permițându-i să acumuleze deficite și să emită dolari după bunul plac, știind că națiunile străine nu vor avea altă opțiune decât să-i recicleze înapoi către piețele financiare americane, în special în datoria guvernamentală a SUA, care a înlocuit rapid aurul ca monedă globală de rezervă.³⁸

Dolarii excedentari reciclați au furnizat un impuls enorm piețelor financiare globale, unde au devenit factorul-cheie pe piețele valutare brusc extrem de volatile — atât ca motiv al acestei volatilități, cât și ca singura resursă disponibilă pentru acoperirea riscurilor generate de ea. Totuși, dolarii excedentari au transformat peisajul economic și au modelat creșterea economiei globale pentru următorii 30 de ani. Deoarece depășeau cu mult cererea globală de investiții, acest „uriaș bazin de bani” a devenit sursa extinderii datoriei de stat și a datoriei consumatorilor, precum și a bulelor financiare speculative. În acest din urmă sens, dolarii excedentari au devenit un fel de spectru care bântuie planeta, alimentând bule de active fără precedent în orice economie națională care are ghinionul de a le atrage atenția.³⁹

Această succesiune de bule speculative și prăbușiri a început în America Latină la sfârșitul anilor ’70. Un aflux de petro-dolari reciclați (stimulat de rate reale sub zero ale dobânzii la dolar) a generat o întreagă serie de inovații financiare riscante (inclusiv infamul „împrumut cu rată ajustabilă”), care s-au prăbușit toate atunci când șocul Volcker a readus ratele dobânzii la niveluri ridicate. Dolarii excedentari reciclați din Japonia au fost cei care au salvat economia SUA de deflația ulterioară și au făcut posibilă dublarea programelor keynesiene de cheltuieli ale lui Reagan. Totuși, SUA au mulțumit Japoniei pentru bunăvoința cu care au devalorizat dolarul în raport cu yenul — la Acordurile Plaza din 1985 — aruncând economia japoneză într-o bulă a prețurilor activelor de proporții și mai mari, bulă care s-a prăbușit în cele din urmă în 1991. Asta, la rândul ei, a declanșat o serie de bule în economiile din Asia de Est, către care Japonia își exportase capacitatea manufacturieră (pentru a ocoli un yen aflat în apreciere). Aceste economii, precum și alte economii latino-americane care își ancoraseră monedele la dolar, au implodat apoi ca rezultat întârziat al reevaluării dolarului în cadrul Acordurilor inverse de la Plaza din 1995[Reverse Plaza Accord nu au o traducere canonică în lb. română — n. trad.]. Totuși, acestea nu au făcut decât să deplaseze bula înapoi către SUA, întrucât euforia pieței bursiere americane creată de dolarul aflat în apreciere a făcut loc bulei dot-com. În 2001, aceasta din urmă s-a transformat într-o bulă imobiliară, atunci când cererea corporativă americană de datorie s-a dovedit a fi un absorbant insuficient pentru dolarii excedentari globali. Faptul că ultimele două bule au fost în mare măsură limitate la Statele Unite (deși bula imobiliară și-a extins aria și în Europa) se datorează faptului că — din cauza dimensiunii sale și privilegiilor de senioraj [avantaj structural al SUA — n. trad.] — SUA este acum singura economie capabilă să suporte afluxul acestor dolari excedentari pentru orice perioadă mai lungă de timp.

Dacă situăm acest fenomen în contextul poveștii dezindustrializării și stagnării descrise mai sus, devine plauzibil să îl concepem ca pe un joc de scaune muzicale în care răspândirea capacității productive la nivel mondial, dublată de creșterea productivității, intensifică în mod continuu supracapacitatea globală. Capacitatea excedentară este menținută apoi în mișcare doar printr-un proces continuu care deplasează povara acestui exces de la o economie inflată la alta. Acestea din urmă pot absorbi surplusul numai prin acumulare de datorie pe baza unor rate ale dobânzii — pe termen scurt — excesiv de scăzute și a bogăției fictive pe care datoria o generează, iar de îndată ce ratele dobânzii încep să crească și febra speculativă se domolește, bulele trebuie în mod inevitabil să se prăbușească — una după alta.

Mulți au numit acest fenomen „financiarizare”, un termen ambiguu care sugerează dominația crescândă a capitalului financiar asupra capitalului industrial sau comercial. Dar narațiunile despre „ascensiunea finanțelor”, în toate formele lor, ascund atât sursele capitalului financiar, cât și motivele creșterii sale continue ca sector, chiar și în condițiile în care finanțelor le este din ce în ce mai dificil să își mențină rata profitului. Pentru primul aspect, trebuie să privim nu doar către bazinul de dolari excedentari pe care l-am descris deja, ci și către faptul că stagnarea în sectoarele non-financiare a deplasat tot mai mult cererea de investiții către IPO-uri, fuziuni și preluări, fapt care generează comisioane și dividende pentru companiile financiare. În ceea ce privește al doilea aspect, penuria oportunităților de investiții productive, combinată cu o politică monetară expansivă, a menținut atât ratele dobânzii pe termen scurt, cât și pe termen lung, la niveluri anormal de scăzute, ceea ce a constrâns finanțele să își asume riscuri tot mai mari pentru a obține aceleași randamente ale investițiilor. Acest nivel crescând al riscului (măsura finanțelor pentru scăderea profitabilității) este la rândul său mascat de „inovații” financiare din ce în ce mai complexe, care necesită intervenții periodice de salvare din partea guvernelor de stat atunci când se prăbușesc.

Creșterii fără precedent de scăzută în țările cu PIB ridicat în perioada 1997–2009, creșterea zero a veniturilor gospodăriilor și a ocupării pe întregul ciclu, dependența aproape completă de construcții și de datoria gospodăriilor pentru a menține PIB-ul — toate acestea sunt mărturii ale incapacității capitalului excedentar, în forma sa financiară, de a se recombina cu munca excedentară și de a da naștere unor tipare dinamice ale reproducerii extinse.⁴⁰ Bulele Europei de la mijlocul secolului al XIX-lea au generat sisteme feroviare naționale. Chiar și bula japoneză din anii 1980 a lăsat în urmă o nouă capacitate productivă care nu a fost niciodată utilizată pe deplin. Prin contrast, cele două bule centrate pe SUA din ultimele decenii au generat doar un exces de cabluri de telecomunicații într-o lume din ce în ce mai wireless, precum și vaste întinderi de locuințe nesustenabile din punct de vedere economic și ecologic. Acel „Greenspan put” [percepția că A. Greenspan — președintele Rezervei Federale până în 2006 — va interveni mereu când piețele financiare vor suferi — n. trad.] — adică stimularea unui „boom în interiorul bulei” — a fost un eșec. El a demonstrat doar randamentele scăzute ale injectării unei datorii suplimentare într-un sistem deja supraîndatorat.

…și China?

O obiecție comună la relatarea pe care am oferit-o până acum ar fi indicarea Chinei drept o excepție evidentă de la această imagine a stagnării globale, în special în măsura în care aceasta se raportează la tendințele altminteri globale de dezindustrializare și subocupare a forței de muncă. Desigur, în acești ani China a devenit o putere industrială globală, dar a făcut-o nu prin deschiderea unor noi piețe sau prin inovarea unor noi tehnici productive, ci mai degrabă prin extinderea masivă a capacității sale manufacturiere în detrimentul altor țări.⁴¹ Toată lumea presupune că această expansiune trebuie să fi adus cu sine o creștere istorică a dimensiunii clasei muncitoare industriale chineze, dar acest lucru este pur și simplu fals. Cele mai recente statistici arată că, per ansamblu, China nu a creat niciun loc de muncă nou în manufactură între 1993 și 2006, numărul total al acestor muncitori menținându-se în jurul a 110 milioane de persoane.⁴² Acest fapt nu este atât de surprinzător pe cât trebuie să pară la prima vedere, din două motive.

În primul rând, în ultimii treizeci de ani, industrializarea noilor sectoare din sud — bazate inițial pe procesarea exporturilor din Hong Kong și Taiwan — a ținut pasul cu dezmembrarea vechiului nord-est industrial maoist. Acest fapt poate oferi o parte din explicația pentru care China, spre deosebire de Germania, Japonia sau Coreea (mai devreme în perioada postbelică), nu a înregistrat aproape nicio creștere a salariilor reale pe parcursul deceniilor de creștere miraculoasă.

În al doilea rând, China nu a crescut doar pe baza muncii intensive din manufactură. Salariile sale scăzute au ajutat-o să concureze într-un spectru de industrii, de la textile și jucării la automobile și computere. Incorporarea inovațiilor de economisire a muncii, deja existente în firmele țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv în China, a însemnat că, chiar și odată cu extinderea geografică în creștere, fiecare set de țări în curs de industrializare a atins niveluri mai scăzute de ocupare industrială (în raport cu forța de muncă totală). Cu alte cuvinte, nu numai că China a pierdut locuri de muncă în manufactură în industriile sale mai vechi; noile industrii au absorbit în mod tendențial mai puțină muncă în raport cu creșterea producției.

În secolul al XIX-lea, când Anglia era atelierul lumii, 95 la sută din acea lume era [locuită de] țărani. Astăzi, când marea majoritate a populației mondiale depinde de piețele globale pentru supraviețuire, capacitatea unei singure țări de a produce pentru toate celelalte înseamnă ruină, atât pentru cei care trebuie menținuți în sărăcie pentru a păstra prețurile de export, cât și pentru vastele mulțimi a căror muncă nu mai este necesară, dar care, în egală măsură, nu se mai pot baza pe propriile resurse pentru a supraviețui. În acest context, restul țărănimii mondiale nu mai poate acționa ca o armă a modernizării, adică drept un bazin atât de muncă, cât și de cerere de consum, care poate fi mobilizat pentru a accelera ritmul industrializării. Ea devine un surplus pur. Acest lucru este valabil în India și în Africa subsahariană — și în China.

Concluzie

Mulți vorbesc azi despre o „redresare fără locuri de muncă”, dar dacă „legea generală a acumulării capitaliste” se aplică, atunci toate redresările capitaliste sunt în mod tendențial fără locuri de muncă. Tendința industriilor „mature” de a se debarasa de muncă, facilitând totodată reproducerea extinsă, tinde de asemenea să consolideze o populație excedentară care nu mai este absorbită de expansiunea ulterioară. Asta se datorează adaptabilității tehnologiei de economisire a muncii de-a lungul diferitelor ramuri, ceea ce înseamnă că fabricarea de produse noi tinde să utilizeze cele mai inovatoare procese de producție. Însă inovațiile de proces durează pentru totdeauna și se generalizează atât în noile capitaluri, cât și în cele vechi, în timp ce inovațiile de produs sunt inerent limitate în capacitatea lor de a genera o expansiune netă a producției și a ocupării forței de muncă. Aici problema nu este doar că inovațiile de produs trebuie să apară într-un ritm accelerat pentru a absorbi surplusul degajat de inovațiile de proces, ci și că o accelerare a inovației de produs dă ea însăși naștere unei accelerări a inovației de proces.⁴³

Totuși, dacă „legea generală” a fost suspendată pentru o mare parte a secolului al XX-lea din motivele pe care le-am expus mai sus, masele globale de subocupați crescânde din prezent [„under-employed” în orig.] nu pot fi atribuite reafirmării sale, cel puțin nu în vreun sens simplu. Căci traiectoria capitalului excedentar distorsionează traiectoria muncii excedentare descrisă de Marx, și nu doar în modurile pe care le-am descris deja. Cel mai important, capitalul excedentar acumulat pe piețele monetare internaționale în ultimii 30 de ani a mascat unele dintre tendințele către pauperizare absolută, prin creșterea îndatorării gospodăriilor clasei muncitoare. Această tendință care a împiedicat prăbușirea cererii agregate globale, a împiedicat în egală măsură orice posibilitate de redresare care ar putea fi realizată doar prin „măcelărirea valorilor capitalului” și „eliberarea [de] muncii [muncă]” [„setting free of labour” în orig]. Căci, în timp ce deflația prețurilor activelor poate deschide posibilitatea unui nou boom investițional, devalorizarea forței de muncă va conduce, în acest context, doar la niveluri tot mai mari de imposibilitate de plată a datoriilor consumatorilor și la noi colapsuri financiare.⁴⁴ Astfel, nu doar capacitatea sa de a genera ocupare, ci și sustenabilitatea redresării în sine rămâne astăzi sub semnul întrebării.

Deceniile care urmează pot aduce o serie de explozii, dacă statele nu reușesc să gestioneze presiunile deflaționiste globale, sau pot aduce un declin lung și lent. Deși nu suntem înclinați spre catastrofism, am avertiza împotriva celor care ar putea uita că istoria înaintează uneori în mod imprevizibil. Indiferent de situație, catastrofa pe care o așteptăm nu este ceva al viitorului, ci este doar continuarea prezentului pe direcția tendinței sale execrabile. Am văzut deja decenii de sărăcie și șomaj în creștere. Cei care spun despre țările încă industrializate că nu este chiar atât de rău, că oamenii vor merge mai departe — pe scurt, că proletariatul a devenit indiferent la mizeria sa — își vor vedea ipoteza testată în anii care vin, pe măsură ce nivelurile datoriei se reduc și veniturile gospodăriilor își continuă tendința descendentă. În orice caz, a devenit imposibil să mai negăm dovezile abundente ale catastrofei pentru o parte uriașă a populației mondiale a devenit imposibil să se mai nege dovezile abundente ale catastrofei. Orice chestiune privind absorbția acestei umanități excedentare a fost închisă. Ea există acum doar pentru a fi gestionată: segregată în închisori, marginalizată în ghetouri și tabere, disciplinată de poliție și anihilată prin război.

Deceniile care urmează pot aduce o serie de explozii, dacă statele nu reușesc să gestioneze presiunile deflaționiste globale, sau pot aduce un declin lung și lent. Deși nu suntem înclinați spre catastrofism, am avertiza împotriva celor care ar putea uita că istoria înaintează uneori în mod imprevizibil. Indiferent de situație, catastrofa pe care o așteptăm nu este ceva al viitorului, ci este doar continuarea prezentului pe direcția tendinței sale execrabile. Am văzut deja decenii de sărăcie și șomaj în creștere. Cei care spun despre țările încă industrializate că nu este chiar atât de rău, că oamenii vor merge mai departe — pe scurt, că proletariatul a devenit indiferent la mizeria sa — își vor vedea ipoteza testată în anii care vin, pe măsură ce nivelurile datoriei se reduc și veniturile gospodăriilor își continuă tendința descendentă. În orice caz, a devenit imposibil să mai negăm dovezile abundente ale catastrofei pentru o parte uriașă a populației mondiale. Orice posibilitate privind absorbția acestei umanități excedentare a fost închisă. Ea există acum doar pentru a fi gestionată: segregată în închisori, marginalizată în ghetouri și lagăre, disciplinată de poliție și anihilată prin război.

Note

Nota traducătorilor Comunizm

Toate traducerile citatelor reproduse din Capitalul vol. 1 provin din ediția Karl Marx, Friedrich Engels, Opere vol. 23, publicat de Editura Politică în 1966 (disponibil și pe marxists.org/romana). Referințele din note care trimit către MECW au rămas cele puse de Endnotes, însă textul este din traducerea românească. În cazul citatelor pentru care textul în română nu a fost la îndemână, am tradus din engleză citatul transpus de Endnotes. Cititorul va sesiza câteva alegeri de traducere făcute de noi — precum „populație excedentară” în loc de „suprlus de populație” — pe care nu le vom explica aici în detaliu. O retraducere contemporană a operelor importante ale marxismului ar fi binevenită.