Apărută în Marxistische Kritik Nr. 1, Martie 1986
1. Observație preliminară: Stânga și legea valorii
Nu lipsesc publicațiile cu o revendicare mai mult sau mai puțin de stânga, marxistă sau cel puțin „emancipatoare”, despre „criză” în general, despre criza muncii, a marxismului, a stângii, despre noile tehnologii, societatea “post-fordistă” sau chiar „post-industrială” etc. Ar fi inutil să se mărească circulația acestor texte cu încă unul, dacă el nu poate revendica inițierea unui aspect fundamental nou sau diferit. În această condiție conștient asumată, articolul de față trebuie să apară cu un gest cert, apodictic. De aceea vreau să subliniez de la început că prin aceasta nu se face nicio trimitere sugestivă la înălțimea propriei teoretizări, ci mai degrabă la distanța tot mai mare a publicisticii de stânga, în ansamblul ei, față de orice nivel — cât de cât suportabil — al garanției și reflecției teoretice asupra propriilor categorii elementare. Neputința stângii în fața „noilor fenomene”, precum și neputința ei politică, par să-și aibă originea, nu în ultimul rând, în această lipsă de dorință „fundamental teoretică”. Această teză trebuie precizată.
Se afirmă nu mai puțin decât că stânga actuală, în toate facțiunile sale consacrate, posedă o înțelegere a „categoriilor marxiste” care nu este deloc autentică, ci mai degrabă legată de un stadiu istoric al capitalului aflat în declin. În mod ironic, astfel criza obiectiv matură a raportului capitalului apare simultan ca o criză a teoriei marxiene însăși, așa cum aceasta se prezintă în mod tradițional atât pentru stânga, cât și pentru adversarii ei.
Pe măsură ce publicistica de stânga devine tot mai „neteoretică”, îndreptându-se din ce în ce mai mult, sub haina cenușie a unei modestii retrase, către examinarea aparent inofensivă a unor probleme parțial de suprafață, aruncând în cele din urmă peste bord, cel puțin parțial, categoriile teoriei marxiene și, uneori chiar în veșmintele penitenței față de pozitiviști și renunțând explicit la o sinteză teoretică a totalității sociale în favoarea unei reduceri „sociologice”, ea trece orbește pe lângă problema centrală a propriei slăbiciuni.
A merge împotriva acestei tendințe generale și a deveni din nou „teoretic” înseamnă, invers, a deveni din nou „fundamental”. A deveni fundamental în raport cu societatea burgheză înseamnă a deduce propriile categorii esențiale, într-un nou parcurs istoric, din critica „obiectivității valorii”, adică dintr-o critică istoric-concretă a fetișismului mărfii.
Dar dacă este adevărat — și nimic altceva nu vreau să susțin — că teoria „marxistă” epigonică tradițională de până astăzi, inclusiv “Noua Stângă”, alunecă într-un mod complet exterior încă din primul capitol al “Capitalului”, atunci ea trebuie cu atât mai mult să alunece pe lângă o realitate social-economică care abia astăzi începe să corespundă pe deplin categoriilor fundamentale ale „Capitalului”.
Atâta timp cât legea valorii este înțeleasă doar ca lege formală a alocării sociale a resurselor — asupra căreia ar trebui „să se intervină politic” — și nu ca o determinare istorică și de conținut, a cărei dispariție trebuie să se impună la fel de violent pe cât este de obiectivă (adică independent de orice manifestare „politică” a voinței în raport cu ea), înțelegerea „valorii” degenerează inevitabil într-o a doua categorie naturalizată și nu mai poate fi concepută ca o contradicție fundamentală.
Determinarea acestei contradicții la cel mai înalt nivel de abstractizare este cea dintre materie [„Stoff” în orig.] și formă [Form], și aceasta trebuie desfășurată conceptual pentru a putea înțelege faimoasa „empirie” sau realitatea de suprafață. Această contradicție ireconciliabilă, specific capitalistă, dintre materia și forma reproducerii sociale, poate fi descifrată în mod adecvat prin termenii „forțe productive” [Produktivkräfte] și „raporturi de producție” [Produktionsverhältnisse] doar dacă determinarea celor din urmă nu rămâne exterioară raportului de marfă sau de valoare. Astfel, trebuie elaborată conceptual contradicția dintre productivitate materială, pe de o parte, și caracterul de valoare sau de marfă al producției, pe de altă parte, ca nucleu esențial al istoriei capitalului.
Aceasta este tema textului de față, iar sarcina sa este de a deduce, pe baza unei redefiniri categoriale a raporturilor capitaliste de valoare, limita absolută, logică și istorică a capitalului, ca o consecință a etapei recente și noi din punct de vedere calitativ a socializării capitaliste și a dezvoltării forțelor productive [Produktivkraftentwicklung], în linii mari. Nu trebuie ascuns de la început faptul că, în urma acestei analize, nu doar teoria care a devenit prea modestă, ci și „politica practică” zeloasă și urgentă a unei stângi vor apărea drept maculatură, întrucât aceasta urmărește o transcendere socială iluzorie (dacă o urmărește) pe terenul și prin mijloacele raporturilor dintre valoare și bani (și tocmai de aceea trebuie să nu se înțeleagă în mod greșit noile forțe productive de socializare ca o uriașă amplificare a „puterii capitalului”)
2. Munca productivă, valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb
În concepțiile „marxiste” curente, contradicția dintre valoarea de întrebuințare [Gebrauchswert] și valoarea de schimb [Tauschwert] apare ca una statică, „pur definitorie”, care se reproduce rigid la toate stadiile de dezvoltare ale capitalului. Eliberarea valorii de întrebuințare de sub dictatura abstracției valorii, în măsura în care mai apare măcar ca idee, rămâne astfel o întreprindere exterioară, subiectivă, care nu se mai sprijină pe desfășurarea unei contradicții obiective într-un proces istoric concret. Tocmai contradicția deja conținută în producția de mărfuri ca atare, între valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, este cea care face din capital o „contradicție procesuală”, deoarece, sub raporturile capitaliste, ea se transformă, dintr-o relație aparent statică, într-un proces istoric real care tinde spre dezagregare.
Pentru a înțelege caracterul de proces al raportului dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, este însă necesar ca această contradicție să fie regăsită în conceptul de productivitate, respectiv de muncă productivă. Impasul major, constantă, a marxiștilor provine din incapacitatea lor de a face acest pas. Contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb rămâne tocmai de aceea rigidă, pentru că în conceptul de muncă productivă ea nu mai este păstrată ca o contradicție. În acest concept, dimpotrivă, latura materială („determinată de valoarea de întrebuințare”) și cea determinată de valoare („determinată de valoarea de schimb”) apar amestecate nediferențiat și nu mai sunt analizate separat.
Însă — citită împotriva curentului unei interpretări istorice încremenite — la Marx această diferențiere analitică în conceptul de muncă productivă se dovedește esențială. Conceptul de muncă productivă trebuie înțeles, din acest punct de vedere, ca fiind fundamental dublu:
- pe de o parte, în raport cu valoarea de întrebuințare, cu latura materială a procesului de muncă, ca proces de schimb de materii între om și natură;
- pe de altă parte, în raport cu valoarea de schimb, cu „procesul de formare a valorii”, ca schimb social de materii al omului cu sine însuși, în care munca apare însă ca „dematerializată”, ca muncă umană abstractă.
Sub prima determinare analitică, conceptul de „productivitate” se referă exclusiv la relația dintre activitatea materială (naturală) și efectul material de utilitate. Această relație depinde la rândul ei de forma și calitatea mijloacelor și obiectelor muncii — ceea ce s-ar putea numi nivelul social al stăpânirii naturii —, precum și de îndemânarea individuală, calitativ determinată, a muncitorului în folosirea acestor mijloace de producție social date. În acest sens, orice muncă este o „muncă productivă”, al cărei conținut intră în raportul material dintre activitate și efectul de utilitate. Însă în această precizare, nicăieri nu este depășită latura pur materială a procesului de muncă, determinată de valoarea de întrebuințare.
Sub a doua determinare analitică, conceptul de „productivitate” se referă exclusiv la procesul abstract de formare a valorii, la cheltuirea muncii umane abstracte ca „substanță” fictivă a valorii, care apare reificată la suprafață sub forma valorii de schimb. Din acest punct de vedere, doar acea muncă care apare nemijlocit drept „abstracție reală” [Realabstraktion] socială sau „substanță” generatoare de valoare, drept pură cheltuire a muncii umane, reprezentată în produsul respectiv ca „întrupată” este „muncă productivă”.
La nivelul producției simple de mărfuri, această diferențiere analitică nu ridică probleme. Ea ar putea chiar părea lipsită de sens, deoarece aici munca productivă, ca muncă materială determinată de valoarea de întrebuințare, este întotdeauna identică, în mod nemijlocit, cu munca productivă, ca „substanță” social-ficțională a procesului de formare a valorii [Wertbildungsprozess]. Căci în produs intră, atât material, cât și valoric, doar munca producătorului individual (meșteșugar), în a cărui identitate personală separarea logică dintre procesul de muncă material și procesul abstract de formare a valorii este sublată (aufgehoben) și, în consecință, nici nu poate apărea ca atare. Munca concret-calitativă și „crearea valorii” apar ca unul și același lucru — și chiar sunt unul și același —, deoarece cheltuirea abstractă de „nerv, mușchi, creier”, ca „muncă umană în general”, provine din aceeași corporalitate personală din care decurge și procesul concret-material particular al fierăriei, cizmăriei, croitoriei, etc.
Așadar, ar putea părea că separarea analitică dintre munca concretă — calitativ particulară — și „munca abstractă” la Marx este doar o performanță intelectuală genială, care aduce în sfera conceptuală o logică deja existentă de mii de ani — logica valorii, adică a producției de mărfuri. De fapt, o asemenea interpretare ar corespunde înțelegerii „marxiste” dominante, în care contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, precum și opoziția dintre munca concretă și cea abstractă (care stă în spatele ei) apar doar ca o formă de gândire rigidă și definționistă, și, ca atare, nu drept o categorie reală [Realkategorie]. În consecință, această contradicție nu mai poate fi menținută în conceptul de muncă productivă sau de „productivitate”.
Dacă însă această contradicție este menținută logic până la capăt, atunci se dovedește că performanța teoretică a lui Marx a devenit posibilă abia în momentul în care, din punct de vedere social, productivitatea materială și cea valorică au început să se separe în mod real. Odată cu modul de producție capitalist, s-a inițiat un proces care, pe o scară istorică tot mai înaltă, desparte procesul material de muncă de procesul de creare a valorii și le plasează într-un raport de disproporție tot mai mare. Motorul acestei dezvoltări este cooperarea muncii în formă capitalistă, o diviziune socială superioară a muncii, care depășește limitele înguste ale ramurilor de producție rigide și închise în sine până atunci, dizolvându-le astfel, împreună cu identitatea nemijlocită dintre munca productivă material și cea valorică, prezentă anterior în corporalitatea personală a producătorului individual.
3. Munca productivă totală
Transformarea procesului concret-material de muncă într-un proces cooperativ — mai întâi sub forma manufacturii, apoi pe baza sistemului mașinist — pare, la prima vedere, doar să reproducă identitatea dintre procesul de muncă concret și procesul de formare a valorii într-o formă modificată: această identitate se distribuie acum asupra unui „muncitor total productiv”, asupra totalității persoanelor care participă la procesul de muncă cooperativ, în loc să fie, ca înainte, unită în producătorul individual.
Însă la o privire mai atentă această identitate începe să se fisureze rapid.
În primul rând — iar acest aspect poate fi tratat aici doar pe scurt —, odată cu cooperarea muncii sub comanda unui capital monetar (Geldkapital), se desprind diverse funcții care sunt neproductive atât material, cât și valoric, ca procese de muncă distincte, ce nu intră nici direct, nici indirect în produs, dar sunt conținute în natura producției ca producție de mărfuri: funcțiile comerciale, cumpărarea și vânzarea ca atare etc. Aceste funcții complet neproductive există deja și în cazul producătorului individual (meșteșugar) — sau sunt îndeplinite de membri ai familiei, care desfășoară totodată activități domestice și de subzistență —, dar nu sunt desprinse ca activități distincte și rămân simple în procesul general al producției, extrem de marginale și împletite cu formele culturale ale vieții sociale care nu pot fi reduse la categoriile seci ale analizei economice („ziua de târg” ca zi de sărbătoare etc.). Odată cu cooperarea capitalistă, aceste funcții comerciale sunt formalizate, economicizate și simultan extinse. Ele nu se mai limitează doar la acte de cumpărare și vânzare, ci evoluează către „marketing”, analiză de piață, publicitate etc.
În al doilea rând, chiar și în procesul imediat de muncă încep să apară funcții „ambigue”, care, din perspectiva caracterului lor de muncă productivă sau neproductivă, nu mai posedă o identitate clară: funcțiile de conducere și control. Procesul material de muncă, ca proces cooperativ, nu se reduce la simpla însumare a lucrărilor parțiale, ci include momentul combinării acestora ca o activitate specială și necesară pentru întregul proces — așa cum activitatea dirijorului aparține „muncii totale” a unei orchestre (Marx folosește de mai multe ori această comparație). Însă pe de altă parte această funcție de “dirijare”, în forma capitalistă a cooperării, nu este niciodată doar un moment al procesului material de muncă, ci este întotdeauna contaminată de caracterul procesului de muncă ca proces de exploatare, fiind deci împletită cu funcții de control, supraveghere și constrângere. Funcția de „dirijare” este separată de oamenii implicați în procesul cooperativ imediat de muncă prin exclusivitate și exterioritate, devenind astfel, în mod fundamental, detestată de aceștia — chiar mai mult decât personificările capitalului monetar însuși, sub al cărui comandament muncesc, dar care nu li se înfățișează niciodată atât de direct precum acei „ofițeri și subofițeri” (Marx) ai procesului de producție.
Aceste funcții nu sunt mai rigide decât însuși procesul de producție capitalist. Ele se transformă odată cu fiecare revoluție a structurii materiale a procesului de muncă. Ritmul necruțător al sistemului mașinist preia parțial sarcina supravegherii primitive și face inutil orice control uman. Totuși, potrivit naturii producției ca proces de exploatare, aceste funcții nu devin niciodată complet inutile — ele se reproduc chiar și la nivelul celor mai moderne transformări tehnologice (prin microelectronică) etc., luând doar forme noi. Conținutului lor ambiguu îi corespunde o relație la fel de ambiguă cu noțiunea de muncă productivă: în măsura în care decurg din caracterul pur material al procesului de muncă, ca proces cooperativ (funcția de dirijare), ele fac parte din munca productivă imediată și sunt productive atât material, cât și valoric. Însă, în măsura în care rezultă doar din opoziția ostilă dintre capital și muncă, ca instrumente ale capitalului monetar comandant, ele sunt, asemenea funcțiilor pur comerciale, neproductive atât material, cât și valoric. Separarea dintre munca productivă și cea neproductivă trece, astfel, chiar prin interiorul persoanelor.
Totuși, nici desprinderea funcțiilor comerciale, nici autonomizarea sarcinilor de conducere cooperativă față de producătorii direcți, nu constituie miezul problemei esențiale a separării capitaliste dintre materie și valoare. Acest nucleu esențial devine vizibil abia atunci când analizăm o a treia categorie — de obicei nici măcar percepută ca atare — în cadrul „muncitorului total productiv” [produktiver Gesamtarbeiter], categorie care face ca contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, dintre procesul de muncă material și procesul de creare a valorii în capitalism, să devină cu adevărat manifestă. Este vorba despre acele funcții care, în interiorul „muncitorului total”, se referă la procesul de muncă material, dar nu în mod direct, ci indirect, mediat.
Aceste funcții nu derivă din caracterul comercial al modului de producție și nici din opoziția formală dintre capital și muncă, dar nici nu fac parte din procesul imediat de muncă cooperativă, care se obiectivează direct într-un produs. Este vorba, mai degrabă, despre activități „paralele” sau „superioare” procesului imediat de producție, care, fără îndoială, intră în conținutul material al producției, dar nu se concretizează în mod direct într-un anumit produs — de exemplu, sarcini tehnice (spre deosebire de cele sociale) de control, planificare tehnică de proiect, construcție etc.
Astfel de activități de planificare, control, proiectare etc. în sens tehnologic — deci „muncă intelectuală” [Kopfarbeit] în cel mai larg sens — erau inițial toate reunite în mintea producătorului individual direct, făcând parte din propria sa corporalitate personală și nefiind separate de munca manuală imediată. Însă cooperarea capitalistă a muncii are tendința istorică de a extrage aceste funcții din procesul imediat de producție și de a le reconstitui „alături” de acesta, într-o formă nouă.
În ceea ce privește obiectivarea în valoare [Wert-Vergegenständlichung] a acestor activități, se ridică acum întrebarea dacă și în ce măsură ele, ca funcții separate, desprinse de procesul de producție imediat, mai pot fi considerate componente ale „muncitorului total productiv”, adică încă subsumate identității dintre procesul de muncă material și procesul abstract de formare a valorii. Acest lucru este cu siguranță valabil în măsura în care ele, chiar indirect și mediat, continuă să intre în obiectivarea unei anumite munci colective într-un produs determinat. În acest sens, aceste funcții ar reprezenta, în forme mai complexe, reproducerea colectivă a vechiului proces de producție individual, cu identitatea sa unitară dintre procesul concret de muncă și procesul abstract de creare a valorii.
Situația devine însă mai puțin clară atunci când aceste activități tehnologice de „muncă intelectuală”, desprinse de procesul imediat de producție, nu mai pot fi recunoscute ca parte a unui produs anume, ci se extind asupra unei game largi de produse și depășesc adesea limitele cooperării sau ale muncii totale dintr-o singură întreprindere. Fără îndoială, asemenea activități pătrund totuși indirect și mediat în procesul material de muncă; din acest punct de vedere, ele pot fi identificate clar drept muncă productivă în sens material. În ceea ce privește însă procesul de formare a valorii, se deschide aici o „zonă gri”: dacă una și aceeași activitate, care contribuie indirect la procesul material de producție — de pildă, proiectarea unui modul de control — se extinde nu doar asupra unor produse foarte diferite, ci și asupra produselor unor participanți de piață complet diferiți (de exemplu, prin acorduri de licență), devine îndoielnic modul în care această muncă, deși productivă în sens material, mai poate căpăta obiectiv o formă de valoare.
Să nu uităm că valoarea, care trebuie să apară sub forma valorii de schimb, nu exprimă, în esența ei, o „substanță” cvasi-mistică inerentă lucrurilor ca atare, așa cum sugerează forma fetișistă a valorii de schimb, ci un raport social între producători parțiali sau privați separați unii de alții, a căror diviziune socială a muncii se poate realiza doar printr-o sferă a circulației separată de producție. Însă construcția unui modul de control universal utilizabil nu este doar ca formă, ci și ca conținut și esență, o muncă direct socializată; prin urmare, ea depășește simpla transformare a procesului de producție dintr-unul individual într-unul colectiv-cooperativ. Ea este expresia unei forme superioare de socializare tehnico-materială, care nu doar transformă ramurile individuale de producție în procese cooperative, ci începe, pe o treaptă istorică tot mai înaltă, să desființeze aceste ramuri ca domenii separate, estompându-le granițele din punct de vedere tehnologic.
Desigur, continuă să existe procese de muncă specifice pentru producerea unor produse specifice, dar acestea constituie acum tot mai puțin conținutul principal al procesului de producție. Ele devin simple anexe și funcții parțiale ale unui ansamblu general, puternic socializat, „interconectat”, al muncii direct sociale. Pe măsură ce între producerea efectivă a unui anumit produs finit și concepția sa ideală se interpune un agregat social imediat tot mai vast de tehnologie universală, nespecifică, nu mai intră în relație externă ramuri de producție diferite, ci un agregat tehnologico-social integrat care generează, ca funcții subordonate, „sisteme de output” combinabile arbitrar pentru produse specifice. Astfel, tendința este ca diviziunea socială a muncii în ramuri de producție separate să fie abolită din punct de vedere material, iar ca urmare, însă producția de mărfuri să devină anacronică.
Atâta timp cât abolirea tehnologico-materială a ramurilor de producție separate nu era foarte avansată — poate până și în epoca sistemului mașinist bazat pe forța aburului —, ideea putea părea încă, într-o anumită măsură, rezonabilă: anume aceea de a înlocui producătorul individual de mărfuri cu unul colectiv-cooperativ, adică de a depăși contradicția dintre capital și muncă în interiorul orizontului producției de mărfuri înseși. În vechea mișcare muncitorească, noțiunea de socialism a rămas, prin urmare, în mare măsură captivă fetișismului mărfii și, implicit, fetișismului banului și al salariului, fiind înțeleasă ca o comunitate de producători cooperativi de mărfuri, organizați în cooperative etc. Dacă asemenea idei sunt reînviate astăzi, ele nu pot fi decât reacționare, deoarece aceste concepții au trebuit să piară, odată cu vechea mișcare muncitorească, tocmai pentru că socializarea tehnico-materială realizată de capitalism a depășit demult acest stadiu. Spunem asta doar între paranteze.
Dacă activitățile speciale desprinse din munca vechiului producător individual puteau fi inițial determinate fie ca productive, fie ca neproductive atât din punct de vedere material, cât și valoric — sau ca o „emulsie” de funcții productive și neproductive în cazul „ofițerilor și subofițerilor” procesului de producție —, ne confruntăm acum cu o categorie complet nouă în cadrul „muncii totale”: funcții care, deși sunt muncă productivă din punct de vedere material, întrucât intră indirect în procesul material de muncă, tot mai puternic socializat tehnic, apar în același timp ca neproductive din punctul de vedere al creării valorii (și deci al procesului capitalist de valorizare), sau cel puțin alunecă într-o „zonă gri” care, prin esența ei de muncă direct socială, cade în afara categoriilor de socializare bazate pe valoarea de schimb. Aceasta este zona procesului de reproducere în care munca productivă material și cea productivă valoric încep să se despartă, iar identitatea anterioară dintre procesul concret de muncă și cel abstract de muncă se dizolvă istoric.
Atâta timp cât funcțiile muncii direct sociale, care ies obiectiv din cadrul valorii de schimb, rămân marginale în ansamblu — adică apar cantitativ și calitativ ca neînsemnate față de masa muncii vii aplicate în procesul imediat de producție cooperativ, care se obiectivează încă limpede într-un produs determinat, ce poate apărea pe piață ca produs al unui producător social parțial (el însuși divizat între capitalul monetar comandant și munca salariată) —, tot atâta timp contradicția logică a valorii nu se manifestă încă în forma ei adevărată și pură.
Această contradicție devine vizibilă abia în măsura în care, prin dezvoltarea capitalistă a forței productive sociale, raportul dintre munca imediată (doar indirect socială) și cea mediată (direct socială) în procesul material de producție se modifică și, în cele din urmă, se inversează: munca vie este tot mai mult extrasă, pe trepte istorice tot mai înalte, din procesul imediat de producție care se obiectivează direct într-un produs concret; proporția muncii umane desfășurate „alături de” și „deasupra” acestui proces imediat — care mai pătrunde în el doar indirect, ca muncă direct socială — crește pe aceeași scară istorică.
Gravitatea acestei evoluții devine cu adevărat clară abia atunci când urmărim, dincolo de zona de contact sau „zona gri” în care munca productivă material și cea valorică încep să se separe, această disociere istorică la nivelul întregii societăți. Am vorbit inițial cu prudență despre o „zonă gri”, deoarece toate determinările „muncitorului total productiv” au fost până acum dezvoltate doar din cooperarea capitalistă la nivelul fabricii sau al întreprinderii individuale, unde ele se transformă în determinări ale muncii direct sociale doar la „margini” — acolo unde ramurile de producție, pe măsură ce se destramă ca domenii separate și se contopesc într-un ansamblu comun, încep să se dezintegreze.
Dacă însă nu mai examinăm procesul de socializare materială al întregului aparat social de reproducere „de jos”, din perspectiva întreprinderii capitaliste individuale, ci „de sus”, din perspectiva reproducerii sociale totale, atunci și conceptul de „muncitor total productiv” trebuie extins pentru a include această dimensiune socială generală. În acest caz, ne confruntăm cu două niveluri (care se interpenetrează) ale „muncii totale”: nivelul întreprinderii individuale și nivelul social general, care apar ca fiind „interconectate”. Abia pe acest al doilea nivel, extins, al „muncii totale”, separarea dintre productivitatea materială și cea valorică devine cu adevărat evidentă, iar deducția conceptuală, până acum doar schițată, poate fi complet dezvoltată.
În toate modurile de producție precapitaliste, legătura socială care depășește unitățile individuale de producție (familiile de țărani și meșteșugari) este extrem de slab dezvoltată. Până și statul există doar într-o formă rudimentară, în principal ca auto-organizare armată a claselor dominante. Capitalismul nu numai că transformă unitățile de producție individuale sau familiale în mari producători cooperativi, divizați intern și integrați, pe o treaptă avansată, într-un sistem de mașini, dar instituie și cadre sociale instituționalizate, fără de care o asemenea mare producție cooperativă pentru piețe potențial mondiale ar fi de neconceput.
Aceste cadre includ, în primul rând, o infrastructură socială profund stratificată, cum ar fi un sistem de transport și comunicații extins și ramificat, aprovizionarea cu energie, standardizarea și normarea controlată și instituționalizată a unităților de măsură (greutăți, formate etc.) și, nu în ultimul rând, un sistem științific și educațional complex și organizat. Toate aceste condiții de infrastructură socială, tot mai necesare, trebuie să fie asumate și gestionate rapid de organizații statale sau para-statale — ceea ce indică tocmai caracterul lor esențialmente social general, depășind orice referință la o întreprindere individuală.
Această infrastructură drept condiție generală a producției, intră în producția socială totală la fel ca bazele și premisele naturale ale producției. Ea devine o „a doua natură” materială (după cum, invers, „valoarea” devine o „a doua natură” economică). Astfel, de exemplu, capacitatea generală și medie de muncă a omului nu mai este una „naturală”, ci este, de la început, una social produsă — ea include deja, înaintea oricărei activități de producție, tehnici culturale precum cititul, scrisul, aritmetica de bază etc.
Toate aceste condiții-cadru ale infrastructurii sociale costă muncă și absorb o parte tot mai mare, istoric, din resursele sociale de forță de muncă. În ceea ce privește productivitatea acestor activități, devine evident ceea ce era deja sugerat la „marginea” cooperării la nivelul întreprinderii, în cazul activităților precum proiectarea: ele sunt productive doar într-un sens social general, ca munci direct sociale sau socializate. Ele nu mai exprimă în niciun fel separarea producătorilor sociali parțiali, individuali sau privați, ci dimpotrivă, reprezintă exact contrariul: aceste activități pătrund, prin natura lor, indirect, în toate momentele producției sociale parțiale, fiind întotdeauna și exclusiv raportate la procesul general de reproducere al societății ca totalitate, și niciodată la un proces de producție individual.
Este incontestabil că aici sunt puse în mișcare forțe productive sociale, iar toate activitățile incluse în acest cadru sunt, din punct de vedere material, indirect productive. Totuși, în același timp, aceste activități se află, prin însăși natura lor, în afara legii valorii: ele nu pot lua forma muncii abstracte obiectivate în figura fetișistă a valorii, pentru că, fiind munci direct sociale, ele pătrund în toate produsele în mod egal și simultan, neputând astfel apărea ca momente ale unui proces de schimb între unități separate. Prin urmare, din perspectiva procesului de creare a valorii, ele trebuie să rămână întotdeauna neproductive, deoarece valoarea nu este altceva decât esența necesar-fetișizată, condensată într-o aparentă substanță lucrativă, a schimbului social dintre producători parțiali separați.
Aici avem prototipul noii forme de muncă pe care capitalismul o generează în multiple feluri, dar prin care — conform propriei sale logici interne — abolește legea valorii și, implicit, propria sa bază: munca direct socială, materialmente indirect productivă, dar valoric — prin însăși esența ei — neproductivă.
Pe măsură ce sistemul mașinist și producția pe scară largă se extind, această nouă formă de muncă direct socială crește nestăvilit din punct de vedere istoric, atât în termeni absoluți, cât și relativi, în importanța ei pentru procesul general de reproducere al societății. În consecință, legea valorii trebuie, logic, să devină tot mai mult caducă, iar producția bazată pe valoare să se apropie istoric de un colaps obiectiv.
Afirmațiile lui Marx referitoare la acest proces — în special din Grundrisse — trebuie, așadar, luate literal, ca o prognoză concretă a logicii obiective de dezvoltare istorică a capitalului, și nicidecum ca un program subiectiv al comunismului, destinat unei îndepărtate lumi postcapitaliste. Stânga „marxistă”, în diversele ei ramuri, a răsucit aceste pasaje de sute și mii de ori, le-a citat în cele mai contradictorii contexte, dar nu a reușit niciodată să le dezvolte conceptual adevărata logică — aceea a capitalului însuși — pe baza desfășurării reale și istorice a acestuia; și nu din lipsă de capacitate de abstractizare, ci dintr-o captivitate istorică, încă neînfrântă, în categoriile socializării prin valoarea de schimb.
4. Știința ca forță productivă
Determinarea de conținut cea mai esențială noii munci direct sociale este aceea a științei ca forță productivă. Faptul că capitalismul reprezintă o „științificizare a producției” este absolut evident și, prin urmare, incontestabil. Totuși, în teoria „marxistă”, acest concept al „științificizării producției” este folosit într-un sens mult prea rigid, neistoric și pur definiționist, iar acolo unde se discută scara istorică reală a procesului de „științificizare”, analiza are loc fără o relație sistematic-logico-conceptuală cu forma valorii în producție. În mod fundamental, trebuie distinse două forme ale procesului de științificizare, care se interpenetrează reciproc și sfârșesc prin a fuziona într-o tehnologie socială a producției, care, din propria ei natură, desființează legea valorii și, prin aceasta, producția de mărfuri.
Prima formă este aplicarea tehnologică a științelor naturii, prin care știința devine o „forță productivă directă” (Marx); a doua este știința muncii sau a organizării, care apare abia pe baza diviziunii capitaliste a muncii cooperative. Ambele forme ale științificizării trebuie analizate mai întâi separat, apoi în relația lor reciprocă.
Științele naturii, ca atare, există de mii de ani, ele s-au născut în societatea sclavagistă antică. Însă, potrivit naturii economice a acelei societăți, știința naturii de atunci a rămas, ca parte a „filosofiei”, strict separată de activitatea materială de producție. Era un produs de lux al clasei stăpânilor de sclavi — un progres decisiv în istoria umanității, desigur, dar inițial fără efect asupra producției. Ideea că știința naturii ar fi un produs al „spiritului inventiv” al producătorilor direcți, așa cum se citește uneori în tratate „marxiste”, provine din concepțiile naive ale proletcultului și dintr-un materialism vulgar, care caută să derive toate fenomenele sociale direct din „producție”. Într-adevăr, privită istoric-mediat și cu rădăcini adânci în „societatea primitivă” a vânătorilor și culegătorilor, activitatea spirituală în general și formele dezvoltării ei ulterioare sunt inițial un rezultat direct al producției materiale. Dar cu cât istoria avansează și se atinge pragul societăților de clasă, ca rezultat al dezvoltării forțelor productive, cu atât mai mult producția materială și activitatea spiritual-științifică (sau formele lor premergătoare) se separă și se autonomizează relativ una față de cealaltă.
Corectitudinea generală a tezei materialiste — conform căreia formele activității spirituale își au rădăcinile în activitatea materială de producție — nu împiedică recunoașterea faptului că, în mod concret-istoric, știința naturii s-a constituit ca un moment specific al acestui proces de dezvoltare tocmai printr-o separare strictă de producție. Această știință a naturii, ca „iubire de înțelepciune” socialmente abstractă a stăpânilor de sclavi trăind în lux, nu a avut, pentru mult timp, nicio legătură cu dezvoltarea forței productive sociale a muncii. Ea era un rezultat indirect al dezvoltării forțelor productive, dar nu devenise, la rândul ei, cauză sau motor al extinderii acestora. În măsura în care forțele productive se dezvoltau prin îmbunătățirea instrumentelor și metodelor de producție, acest lucru se întâmpla într-adevăr datorită unor naturi ingenioase și chibzuite din rândul producătorilor direcți (țărani, meșteșugari, pescari etc.), însă nu într-un mod științific, ci pur empiric, întâmplător, fără concepte, fără abstractizare sistematică și fără o succesiune logică de pași istorici. De aceea, progresul era extrem de lent, răspândit pe intervale de timp foarte lungi, încât o schimbare a tehnicii de producție abia putea fi observată de-a lungul mai multor generații, iar noile procedee se impuneau doar treptat, în măsura în care nu rămâneau complet dependente de anumite condiții naturale (de exemplu: morile de apă).
În Antichitate, știința aflată în formare, cu știința naturii drept parte integrantă — încă nediferențiată ca disciplină de sine stătătoare —, a fost deja un moment al emancipării omului față de religie, cel puțin față de religia în forma ei originală, naivă, mitologic-necritică. Totuși, această tendință de emancipare spirituală a apărut și a putut apărea doar ca produs de lux al unei clase leneșe de stăpâni de sclavi, care disprețuia producția materială; iar odată cu dispariția istorică a acestei clase, ea nu a dispărut complet, dar, în Evul Mediu, a fost din nou subordonată, într-o formă rigidă și mecanică, religiei instituționalizate, sub înfățișarea bisericii papale romane.
Istoria noului avânt al științei și a transformării ei din nou într-o ideologie emancipatoare pe o treaptă superioară nu este, începând cu Renașterea, altceva decât istoria emancipării burgheze de sub constrângerile feudale. Separarea reînnoită și aprofundată a științei de religie, desprinderea cunoașterii naturii de credința în Dumnezeu, a avut inițial — și timp de mai multe secole — o funcție pur ideologică, spirituală. Ea a fost o armă ideală pe care burghezia urbană a început să o făurească împotriva puterilor feudale. Astronomia și cosmologia (Galilei, Bruno, Kepler), ca științe de început ale unei noi viziuni „secularizate” asupra lumii, nu erau prea potrivite să acționeze ca „forțe productive directe”.
Clasa care urma să devină purtătoarea social-economică a emancipării moderne a științei față de religie se deosebea însă fundamental, prin poziția sa economică și prin modul său de gândire, de vechii stăpâni de sclavi care „inventaseră” știința. Burghezia s-a înțeles pe sine, în ascensiunea sa istorică și în lupta cu feudalismul, drept o clasă productivă — un concept care, desigur, a rămas ideologic vag și s-a hrănit exclusiv din opoziția față de clasele vădit parazitare ale nobilimii feudale și clerului feudal. În această autoînțelegere a burgheziei drept „clasă productivă” se afla premisa istoric-ideologică a aplicării productive a noilor științe. Însă a fost nevoie de un drum lung pentru ca această aplicare să se realizeze efectiv. dar pentru ca aceasta să se realizeze efectiv, a fost nevoie de un drum lung. Clasa care urma să devină purtătoarea social-economică a emancipării moderne a științei față de religie se deosebea însă fundamental, prin poziția sa economică și prin modul său de gândire, de vechii stăpâni de sclavi care „inventaseră” știința. Burghezia s-a înțeles pe sine, în ascensiunea sa istorică și în lupta cu feudalismul, drept o clasă productivă — un concept care, desigur, a rămas ideologic vag și s-a hrănit exclusiv din opoziția față de clasele vădit parazitare ale nobilimii feudale și clerului feudal. În această autoînțelegere a burgheziei drept „clasă productivă” se afla premisa istoric-ideologică a aplicării productive a noilor științe. Însă a fost nevoie de un drum lung pentru ca această aplicare să se realizeze efectiv.
Când capitalismul a început, în prima jumătate a secolului al XIX-lea — deci relativ târziu în dezvoltarea generală a burgheziei de la Renaștere încoace —, să se dezvolte cu adevărat pe propriile sale baze, prin mașinile acționate de forța aburului, acest salt istoric în dezvoltarea forțelor productive nu era nicidecum rezultatul unei relații sistematice între știință și producție. Inițial, nu oamenii de știință, ci încă „practicienii” empirici au fost cei care au produs inovațiile decisive — precum tehnicianul-industrial și inventatorul războaielor de tors Arkwright —, iar aceștia au creat inovațiile nu pe baza unei organizări socializate a științei și tehnologiei, ci individual.
Desigur, dezvoltarea științelor naturii începând din secolul al XVI-lea a constituit o premisă generală pentru noile tehnologii și, mai ales, pentru imensa sursă de energie a aburului. Însă aplicarea tehnologică și comercială nu a decurs direct din ea. Așa a rămas, în esență, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, în care abia s-a pus în mișcare organizarea socială sistematică a procesului științific, a aplicării sale tehnologice și a infrastructurii de calificare necesare (școli, școli de specialitate, extinderea universităților, întemeierea școlilor tehnice superioare, interconectarea științei cu marile capitale industriale).
Chiar și în perioada „fondatorilor” dinspre sfârșitul secolului, la pragul imperialismului, erau încă inventatori-capitaliști individuali precum Siemens, Daimler sau Edison în SUA cei care puneau bazele tehnologice decisive ale unor ramuri întregi de industrie. Industria însăși era abia în formare, majoritatea populației active nu fusese încă transformată în muncitori salariați, procesele industriale erau încă brute și intensive în muncă, iar „științificizarea producției” se afla — de fapt — abia la începuturile sale.
Poate că este necesar să reamintim aceste lucruri pentru a înțelege cât de extrem de tânără este, în realitate, desfășurarea istorică a adevăratei logici a capitalului pe care Karl Marx, prin „puterea abstractizării”, o anticipase deja ideatic încă din germenii săi — anticipare răspândită însă într-o operă imensă rămasă fragmentară, care așteaptă încă o interpretare eliberată de scurtcircuitările istorice ale „marxismului”.
„Științificizarea” reală a producției — care nu mai cuprinde doar întreaga gamă a ramurilor de producție, ci pătrunde și în profunzimea fiecărui proces de muncă — s-a putut desfășura pe deplin abia în epoca noastră, în secolul al XX-lea. Și, ca întotdeauna în istorie, războiul a fost părintele tuturor lucrurilor: cele două războaie mondiale imperialiste au fost cele care nu doar au adus invenții și inovații tehnologice esențiale, ci au realizat și ruptura decisivă în organizarea social-statală a procesului științific și în legătura sa directă cu producția materială.
Electronica — născută direct din cercetarea militarizată — este baza pe care, după al Doilea Război Mondial, nu au fost create doar industrii noi de la zero, ci, pentru prima dată, știința aplicată a naturii a încetat să mai fie doar o premisă tehnologică generală a proceselor industriale de muncă, devenind chiar momentul unificator al procesului de muncă imediat. Semnificația acestei transformări este percepută de observatori din toate taberele ideologice, atunci când vorbesc la unison despre o nouă „revoluție tehnologică”.
A doua formă a științificizării producției, “știința muncii” [Arbeitswissenschaft] — adică știința organizării proceselor de producție — este cu mult mai recentă decât aplicarea productivă a științei naturii și a apărut abia în secolul al XX-lea. Ea va rămâne pentru totdeauna asociată cu numele lui Taylor. Desigur, necesitatea organizării planificate a procesului de producție coincide cu însăși apariția cooperării și datează, prin urmare, încă din începuturile manufacturii. Însă această organizare a rămas una imediată, spontană și, mai ales, exterioară proceselor concrete de muncă — fapt valabil până târziu, pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Sistemul industrial l-a transformat inițial pe muncitor nu doar într-un simplu accesoriu al mașinii, ci a integrat în acest rol doar anumite părți ale clasei muncitoare (la început mai ales femei și copii), în timp ce, pe baza mașinismului, au apărut noi activități de muncă calificată, care semănau mult cu vechile meserii — unele provenind direct din acestea, altele trebuind considerate creații proprii ale sistemului mașinist (muncitorii calificați). Acești muncitori calificați dețineau cunoștințe de neînlocuit despre procesul imediat de producție, abilități și îndemânări dobândite prin practică, care le ofereau un anumit grad de autonomie față de capital.
Chiar și muncitorii necalificați dispuneau de un anumit — deși mai mic — spațiu de manevră, învățând să exploateze „golurile” sistemului mașinist pentru a-și crea mici momente de libertate, pauze etc., pentru a menține ritmul mediu de lucru cât mai scăzut. Încercările capitalului de a elimina aceste spații de manevră și această „risipă” de timp prețios — din perspectiva sa — sunt la fel de vechi ca însăși modul de producție capitalist. Ele se personifică în acei „ofițeri și subofițeri” ai procesului de producție, care apar inevitabil odată cu cooperarea. Totuși, acest control a rămas multă vreme unul exterior, arbitrar și subiectiv, până când a căpătat o formă obiectivată, operaționalizabilă — pe scurt: o formă „științificizată”.
Abia stadiul mai avansat al concentrării capitaliste de la începutul secolului al XX-lea, împreună cu producția pe scară mare care a depășit chiar și cele mai extinse forme de cooperare din secolul al XIX-lea (mai ales în producția de război a Primului Război Mondial, deja parțial organizată și dirijată de stat), a creat premisa generală pentru apariția „științei muncii”. Taylor însuși — provenit, semnificativ, din clasa muncitorilor calificați (fusese strungar) — a întruchipat o combinație de apologetică ideologică ferventă a capitalismului, fantezie inovatoare de inventator meticulos și pedanterie contabilicească, care i-au permis să pună organizarea procesului de muncă însuși pe o bază științifică.
Principiul elementar al științei muncii constă în a „dezindividualiza”, a sistematiza și a institui în exteriorul muncitorului controlul asupra procesului imediat de muncă, control care, până atunci, era conținut în personalitatea și corporalitatea individuală a acestuia. Ceea ce a creat Taylor poate fi numit „al doilea nivel” al cooperării: dacă la „primul nivel” cooperarea a împărțit munca totală individuală dintr-o ramură de producție în munci parțiale individuale, al căror comandament se află în afara muncitorului parțial, la reprezentantul capitalului monetar, acum însăși munca parțială este la rândul ei divizată în secvențe standardizate, a căror control se află, din nou, în afara muncitorului parțial individual.
În procesul industrial de muncă, așa cum l-a cunoscut Taylor, acest nou nivel al cooperării trebuia, la fel ca primul, să se îndrepte direct împotriva muncitorului. Pentru muncitorii necalificați, efectul a fost devastator, deoarece li s-a luat și ultimul mic spațiu de autonomie. Banda rulantă — care nu era, din punct de vedere tehnologic, o inovație specifică a științei aplicate, ci o simplă mecanică, dar care, din punct de vedere organizatoric, reprezenta un pas decisiv în procesul industrial de producție — a devenit simbolul noii suferințe „științifice” a muncii, imortalizată în Timpuri noi al lui Charlie Chaplin.
Totuși, banda rulantă, dezvoltată prototipic în industria auto avangardistă, nu putea fi aplicată cu ușurință tuturor ramurilor industriale. Cu atât mai mult, principiile noii științe a muncii au eșuat în fața unei mari părți a activităților muncitorilor calificați, a căror precizie meșteșugărească nu putea fi simplu decompusă în secvențe standardizate și controlabile din exterior. Astfel, epoca taylorismului sau a „fordismului” (numită după modelul producției pe bandă) a rămas o eră a luptei permanente între „știința muncii” și clasa muncitoare, simbolizată de disprețuita cronometrare a agentului REFA [un profesionist instruit în utilizarea metodelor REFA pentru analizarea, proiectarea și optimizarea proceselor de lucru — n. trad.], menit să standardizeze în mod optim, în conținut și ca durată, fiecare secvență de muncă, uneori până la consecințe absurde (de exemplu, standardizarea mișcării de a pune un dosar la loc).
Să privim acum științificizarea producției din perspectiva „confluenței” dintre știința aplicată a naturii și știința muncii — un proces care a început abia după cel de-al Doilea Război Mondial și care abia astăzi, sub ochii noștri, intră într-o etapă decisivă. La începutul secolului al XX-lea, știința naturii aplicată tehnologic și știința muncii erau discipline încă relativ separate. Doar odată cu apariția electronicii și a proceselor automate de control al producției acestea fuzionează într-o unitate. Caracteristica acestei evoluții constă tocmai în minimizarea și, în mod tendențial, eliminarea muncii vii din procesul imediat de producție. Golurile dintre organizarea științifică a muncii și tehnologie sunt închise tocmai prin faptul că munca vie însăși este extrasă, indiferent de locul pe care îl ocupa anterior în producția imediată.
De aici decurg consecințe cu bătaie lungă. Din perspectiva fetișismului banului și a salariului, Taylor apărea ca un monstru capitalist, deoarece voia să scoată din muncitor și să centralizeze ultimele rămășițe de autonomie din procesul industrial de producție. Din aceeași perspectivă, fuziunea dintre tehnologia științei naturii și știința muncii apare ca o monstruozitate capitalistă și mai respingătoare, pentru că ea elimină complet munca umană din procesul imediat de producție.
Dar tocmai prin aceasta devine vizibilă genialitatea lui Taylor, în limitele sale capitaliste: „știința muncii” creată de el a creat premisa automatizării, de îndată ce știința aplicată a naturii a ajuns la maturitatea necesară, și astfel a creat punctul de plecare pentru însăși abolirea producției de mărfuri. Căci unificarea dintre știința naturii aplicată tehnologic și știința muncii implică, în mod tendențial, abolirea muncii sociale parțiale care se obiectivează într-un produs determinat și generalizarea muncii direct sociale.
Clasa muncitoare revoluționară care atacă sistemul salarial însuși, ar trebui să-i ridice un monument lui Taylor, căci el a fost cel care — deși inconștient, limitat și urmărind scopuri capitaliste meschine, chiar josnice, de stoarcere a muncii vii — a deschis drumul către abolirea definitivă a acelei munci direct productive care, tocmai prin faptul că se obiectivează într-un produs determinat, nu poate fi muncă direct socială și, prin urmare, rămâne legată de forma socializării prin valoarea de schimb. În capitalism, această tendință — a cărei maturitate obiectivă abia astăzi, sub ochii noștri, este atinsă — nu poate fi dusă până la capăt, deoarece capitalismul se bazează pe valorizarea valorii și deci pe exploatarea acelei munci vii imediate pe care, conform propriei sale logici istorice, tinde totodată să o abolească.
Când Marx vorbește uneori despre „abolirea muncii” și totuși descrie munca drept „condiție naturală eternă” a procesului de schimb de materii al omului cu natura, aparenta contradicție se explică acum cu ușurință: ceea ce este abolită este munca de producție imediată — și, prin urmare, tendențial, vechea suferință a muncii. Ceea ce nu este abolit și nu poate fi niciodată abolit complet este munca de producție mediată, indirectă, cea care are loc „alături” de procesul imediat de producție, „înaintea” și „deasupra” lui, care se manifestă în mare parte ca muncă direct socială sau socializată și care, prin urmare, cade obiectiv în afara cadrului valorii de schimb — o tendință istorică în capitalism care nu poate apărea decât sub forma unei crize fundamentale și catastrofale.
Logica acestei tendințe, care pătrunde tot mai adânc în corpul social, a scăpat stângii „marxiste”, pentru că și-a limitat înțelegerea raportului capitalist la definiții rigide, prin care părea posibilă explicarea tuturor mișcărilor interne ale capitalului, inclusiv a „progresului tehnic”. Dar devine evident că rigiditatea acestor definiții nu era decât expresia unei epoci istorice a dezvoltării capitalului care acum se apropie de sfârșit.
În confluența dintre știința naturii aplicată și știința muncii ce tinde spre automatizarea producției imediate, contradicția capitalului — ca raport care devine propria sa limită — este astăzi împinsă la extrem. În consecință, abia acum ne aflăm la începutul unei noi epoci, probabil extinse până în secolul XXI, în care miezul logicii de dezvoltare și criză a capitalismului se dezvăluie cu adevărat.
Eliminarea muncii vii din procesul imediat de producție poate fi astăzi recunoscută ca atare datorită maturității sale avansate, și devine posibilă formularea unor concluzii mai profunde și mai cuprinzătoare decât cele ale teoriei marxiste de până acum. Totuși, această tendință nu se va impune la scară mondială printr-un act punctual, ci ca o perioadă istorică îndelungată, în care acumularea capitalului se prăbușește și se epuizează în sine.
Procesul de fuziune tehnologică dintre știința muncii și știința naturii se află încă la începuturile sale, deși microelectronica a furnizat deja premisele decisive. Structurile materiale ale producției se împotrivesc încă, în multe ramuri industriale, unei automatizări rapide și facile — chiar dacă, de exemplu, în industria auto, cea mai potrivită prin însăși structura ei de producție pe bandă, se poate observa deja clar cum roboții industriali încep să închidă golurile din sistemul mașinist al producției imediate încă umplute de muncă umană.
Națiunile industriale imperialiste se află încă într-un schimb global cu țările din Lumea a Treia (care produc intensiv prin muncă vie) din care acestea extrag bogăția abstractă a valorii de schimb — acea înfiorătoare obiectivare a muncii umane “în sine” în procesul imediat de producție. Dar nu poate exista niciun dubiu că a început epoca în care banii trebuie să dispară din punct de vedere obiectiv, deoarece productivitatea materială a procesului de muncă se bazează pe o socializare directă și, prin aceasta, distruge valoarea de schimb.
Face parte din ironia istoriei faptul că stânga „marxistă” și cea de altă orientare s-au îndepărtat tocmai la începutul acestei epoci istorice cel mai mult de critica concretă marxiană a valorii sau a „obiectivității valorii” [Wertgegenständlichkeit], că tocmai acum încep să piardă și ultima urmă de amintire a obiectivității contradicției capitaliste și ajung chiar să înțeleagă noua revoluție tehnologică drept o uriașă„“amplificare a puterii” și, eventual, drept consolidarea definitivă a capitalului, în loc să o vadă ca pe începutul disoluției sale obiective.
O bază teoretică esențială a acestei neînțelegeri grotesce este incapacitatea de a păstra, în conceptul de „muncă productivă”, distincția dintre productivitatea materială și cea valorică, dintre munca de producție imediată și munca direct socială. Atunci când afirmația lui Marx despre „știința ca forță productivă directă” este înțeleasă greșit în sensul că știința însăși ar fi „creatoare de valoare”, această eroare nu poate proveni decât dintr-o captivitate intelectuală în fetișul valorii. În acest caz, fiecare nouă etapă a „științificizării producției” trebuie să apară ca un moment al eternizării și consolidării procesului de abstractizare a valorii.
În timp ce „marxismul tradițional” nici măcar nu a ajuns să formuleze problema în acești termeni, „Noua Stângă” a răsturnat-o complet. Astfel, Mauke — foarte citit la începuturile mișcării din ’68 — afirma: „Deplasarea de la activități imediate la activități mediate face ca munca tehnică și științifică să producă direct «plusvaloare pentru capitalist sau să servească autovalorizării capitalului», devenind astfel, în sens capitalist, muncă productivă.”1
Această neînțelegere este exprimată și mai clar de Habermas atunci când scrie: „Odată cu cercetarea industrială de mare amploare, știința, tehnica și valorizarea au fost unite într-un sistem[…] Astfel, tehnica și știința devin prima forță productivă prin care dispar condițiile de aplicabilitate ale teoriei marxiene a valorii muncii (!). Nu mai are sens să calculăm sumele de capital investite în cercetare și dezvoltare pe baza valorii forței de muncă necalificate (simple), atunci când progresul științific-tehnic a devenit o sursă independentă de plusvaloare (!), în fața căreia sursa de plusvaloare luată în considerare de Marx — forța de muncă a producătorilor direcți — contează din ce în ce mai puțin”2.
Astfel de afirmații poartă în ele — la propriu — amprenta fetișizării conceptului de valoare, iar stânga nu a purtat niciodată o dezbatere de fond cu Habermas pe această temă. Situația dovedește doar că „Noua Stângă”, în ansamblul ei, împărtășește cu Habermas fetișizarea valorii și că, în elaborarea teoretică și în orientarea ei politică, nu a depășit niciodată acest orizont — prin urmare, critica sa la adresa „mișcării muncitorești tradiționale” nu a atins deloc problema decisivă.
Acest lucru devine evident mai ales dacă observăm că singura critică a tezei „științei ca forță productivă” a venit din partea unor grupuri marxiste-leniniste (K-Gruppen), a căror conceptualitate regresase complet la nivelul rigid al proletcultului din perioada Internaționalei a III-a. În puținele luări de poziție relevante din acea zonă, problema se prezintă la fel de eronat ca la Mauke și Habermas, doar că este privită invers: insistența lor că „știința ca forță productivă” nu creează valoare — ceea ce, de altfel, nu este nici teoretic demonstrat, ci doar afirmat dogmatic — devine identică, imediat, cu afirmația că știința, prin urmare, nici din punct de vedere material nu poate fi o „forță productivă directă”, ci cel mult o chestiune exterioară procesului de producție.
Atât în această interpretare, cât și în cea aparent opusă, susținută de Mauke, Habermas și alții, se păstrează, lipsit de concepte și fără nicio diferențiere analitică, acel nivel al identității istorice dintre productivitatea materială și cea valorică — identitate pe care capitalismul o desființează tocmai prin propria sa mișcare seculară și prin care se conduce pe sine la absurd. Diferența constă doar în consecințe și în evaluarea lor.
Pentru Habermas și, cel puțin, pentru întreg cercul intelectual al Școlii de la Frankfurt și al socialiștilor academici de stânga, rezultatul — mai devreme sau mai târziu — a fost nu abolirea valorii de schimb, ci „devenirea caducă” a clasei muncitoare ca „subiect revoluționar”. Prin urmare, un reformism superficial întemeiat pe presupusa eternizare a valorizării valorii prin „știința ca forță productivă”.
La polul opus, grupurile marxiste-leniniste (“K-Gruppen”) au reprodus, într-o formă intelectuală burlescă, vechiul proletcult stalinist — o agățare de naivul „orgoliu al muncii” al producătorului direct, care se laudă că „creează toate valorile”, în loc să abolească — în mod concret — valoarea însăși.
5. Plusvaloarea relativă și logica dezvoltării capitalului
Trebuie prezentat acum modul în care separarea dintre productivitatea materială și cea valorică apare treptat în procesul de reproducere socială a capitalului și constituie logica istorică a dezvoltării modului de producție capitalist. Conceptul-cheie pentru înțelegerea acestei logici este, după cum se știe, cel al plusvalorii relative. Acest concept este, la Marx, atât o categorie analitică, cât și o categorie reală a reproducerii sociale a capitalului, dar nu o categorie de suprafață — adică una care ar apărea în conștiința reprezentanților capitalului monetar.
Odată presupusă o limită fizică absolută (atât în privința duratei zilei de muncă, cât și a intensității muncii) și o limită socială relativă a acesteia (impusă prin mișcarea muncitorească sau prin intervenții ale statului), valorizarea valorii se transformă dintr-o mișcare absolută și extensivă într-una relativă și intensivă. Baza valorizării rămâne plusvaloarea ca atare — adică faptul că „profitul” capitalist, aparentul „output” valoric al întregului ansamblu al muncii moarte și vii, nu este altceva decât acea parte din valoarea nou creată pe care munca vie o produce peste propriile costuri de reproducere.
Dacă partea capitalistă din această valoare nouă nu mai poate fi extinsă prin prelungirea absolută a zilei de muncă, creșterea ei devine dependentă de mărirea intensivă și relativă a muncii suplimentare, mijlocită prin dezvoltarea forței productive — adică prin științificizarea continuă a procesului de producție. Ceea ce apare ca o diferență între valoarea individuală și nivelul social al valorii la nivelul capitalului individual, se manifestă ca reducere a costurilor de reproducere ale mărfii numite „forță de muncă”, odată ce noua forță productivă este generalizată. Astfel, producția plusvalorii relative devine în mod necesar principalul mijloc al acumulării capitaliste. Prin aceasta, în mișcarea globală a capitalului mediată de concurență, se instituie trei consecințe logico-istorice, dintre care a treia nu este tratată aproape deloc nici în teoria burgheză, nici în cea marxistă.
Prima consecință constă în faptul că creșterea părții capitaliste din valoarea nou creată provoacă o escaladare a volumului de produse materiale, ceea ce, la rândul său, impune extinderea piețelor și accelerarea acumulării. Capitalul „aleargă pe întreg globul”. Această lege a mișcării care impulsionează capitalul individual, este multiplicată și „politizată” la un nivel superior, cel al formelor statale de organizare a „capitalurilor totale” naționale sau al blocurilor capitaliste integrate. Concurența pentru forța productivă superioară și pentru piețe are loc pe toate nivelurile: atât între capitaluri individuale, cât și între state capitaliste și blocuri de alianță.
Acest proces concentrează și centralizează capitalul în interiorul fiecărui stat. În același timp, piața mondială a surselor de materii prime, a „sferelor de influență” etc. — ca teatru economic al luptei pentru piețe de mărfuri și capital — se transformă într-o arenă politică globală. Economia mondială capitalistă dă naștere politicii mondiale. Puterea politico-militară devine o condiție a competitivității economice și reacționează asupra bazei economice însăși. Războiul „fierbinte”, violența pură — tendențial și, în acest secol, de două ori real, în forma războiului mondial cu zeci de milioane de victime — devine ultima instanță a concurenței.
Este evident că, în acest sistem capitalist mondial cunoscut sub numele de imperialism, războiul nu este nicidecum o consecință directă a „crizei economice”, fie ea „criză de supraproducție” sau de alt fel, ci rezultă din însăși logica concurenței pe piața mondială a capitalurilor și din dinamica proprie a politicii mondiale întemeiate pe aceasta. Cele mai importante revoluții ale secolului nu au rezultat din crize economice și, prin urmare, nici dintr-o epuizare internă a logicii capitaliste ca atare, ci din crize politice asociate cu conflicte și înfrângeri militare ale claselor dominante: începând deja cu Comuna din Paris (1870), apoi Revoluția din Octombrie, Revoluția germană din noiembrie 1918, Revoluția chineză de după al Doilea Război Mondial (specificul revoluțiilor anticoloniale, precum cele din Algeria sau din Asia de Sud-Est, ar necesita o analiză separată).
Chiar dacă economia mondială capitalistă se transformă în fenomenul politicii mondiale — care capătă o dinamică proprie și generează propriile legi —, în ultimă instanță, mișcarea economică fundamentală a acumulării bazate pe plusvaloare relativă rămâne determinantă. Violența imperialistă, ultima instanță a intervenției militare, nu modifică în niciun fel situația economică de bază a concurenței și nu poate soluționa conflictele care decurg din ea. Concurența trebuie să se reproducă, sub forme mereu noi, la toate nivelurile.
Lupta pentru piețe și pentru dezvoltarea forțelor productive nu este niciodată determinată sau decisă definitiv prin simplă violență, după cum o arată ascensiunea economică spectaculoasă a Republicii Federale Germane și a Japoniei în faza de prosperitate de după cel de-al Doilea Război Mondial, în pofida înfrângerii militare și a unei îndelungate slăbiciuni politico-militare. Atât logica internă a concurenței politico-militare conține constrângerea de a dezvolta forțele productive — lucru demonstrat de „șocul Sputnik” din 1957 și de impulsul tehnologic ulterior din Occident —, cât și logica concurenței economice propriu-zise, care astăzi — în Republica Federală Germania și în Europa de Vest — dă semnalul pentru cursa tehnologică cu Japonia și SUA pentru pozițiile de vârf în microelectronică, inginerie genetică etc.
A doua consecință a acumulării prin creșterea plusvalorii relative constă în devalorizarea progresivă a fiecărui produs individual, adică produsele „se ieftinesc” în acest proces neîntrerupt al dezvoltării forțelor productive mijlocit de concurență. Această tendință de „ieftinire” a produselor face ca tot mai multe bunuri anterior considerate de lux să intre în consumul de masă, creând și dezvoltând nevoi noi, mai înalte — ceea ce Marx, pe bună dreptate, numește „misiunea civilizatoare a capitalului”. Contrar unor afirmații teoretice, această tendință continuă — în esența ei — și în epoca imperialismului, a „capitalismului monopolist” sau a „capitalismului târziu”, adică nici monopolul, nici monopolul de stat nu pot desființa în mod principial legea valorii. Chiar și în secolul al XX-lea, o serie de produse odinioară de lux au intrat, prin dezvoltarea forțelor productive și ieftinirea rezultată dezvoltării, în consumul de masă: automobilele, aparatele electrice de uz casnic — abia în a doua jumătate a secolului —, sau computerele electronice (abia în epoca cea mai recentă).
Faptul că automobilul — sub forma sa de vehicul individual și sub forma traficului haotic — a devenit accesibil maselor, cu toate consecințele sale devastatoare, se datorează determinării capitaliste a acestui proces. Mijloacele de transport publice, adică cele colective, nu au fost dezvoltate în aceeași măsură. Totuși, în generalizarea automobilului există, în principiu, un moment „civilizator”: el creează o nouă mobilitate, o nouă nevoie de masă de a călători, contribuind astfel la extinderea bruscă a orizontului oamenilor și la formarea unei societăți „internaționalizate” — chiar dacă acest proces generează simultan fricțiuni parțial grotesce. Dacă critica nu se îndreaptă împotriva formei capitaliste a generalizării automobilului, ci împotriva generalizării înseși, se lasă ușor întrezărită în spatele ei poziția conservatoare și pesimist-culturală a „călărețului aristocratic” care deplânge doar pierderea privilegiilor „aleșilor”.
A treia consecință, cea care a fost în mare parte îngropată în teorie, constă în faptul că, în procesul producerii plusvalorii relative, capitalul devine propria sa limită logică și istorică absolută. Capitalul nu este interesat și nici nu poate fi interesat de crearea absolută de valoare. El este fixat exclusiv asupra plusvalorii în formele sale de suprafață, adică asupra raportului relativ, în interiorul valorii noi create, dintre valoarea forței de muncă (costurile ei de reproducere) și partea din valoarea nouă însușită capitalist. De îndată ce capitalul nu mai poate extinde absolut producția de valoare prin prelungirea zilei de muncă, ci doar își poate mări partea relativă din valoarea nou creată prin dezvoltarea forțelor productive, în producția plusvalorii relative apare o mișcare contradictorie, care istoric trebuie să se consume pe sine și să conducă inevitabil la blocajul total al producției de valoare. Prin dezvoltarea forțelor productive, capitalul crește gradul de exploatare, dar în același timp subminează baza și obiectul exploatării: producția valorii ca atare.
Căci producția plusvalorii relative, în calitate de științificizare a procesului material de producție, conține în sine tendința de eliminare a muncii vii imediate — singura sursă a creării valorii la nivel social total. Aceeași mișcare care mărește partea relativă a capitalului în valoarea nou creată reduce, prin eliminarea muncii productive vii directe, baza absolută a producției de valoare. Astfel, capitalul creează, în mod necesar și inconștient, munca direct socială, care iese din cadrul raportului de valoare: o muncă a cărei forță productivă materială reduce timpul total de muncă social, dar numai în scopul unic de a crește rata exploatării producătorilor direcți. Capitalul dezvoltă forța productivă socială pentru scopuri și interese nesociale și, în acest fel, se încurcă într-o contradicție insolubilă pe propriile sale baze — contradicție a cărei logică finală Marx o schițează astfel:
O dezvoltare a forțelor productive care ar reduce numărul absolut al muncitorilor, adică, în fapt, ar face întreaga națiune capabilă să atingă producția sa totală într-un timp mai scurt, ar provoca o revoluție, deoarece ar scoate din circuit majoritatea populației. Aici reapare limita specifică a producției capitaliste și faptul că ea nu este nicidecum o formă absolută pentru dezvoltarea forțelor productive și pentru producerea bogăției, ci, dimpotrivă, la un anumit punct intră în coliziune cu aceasta. În parte, această coliziune apare în crizele periodice care izvorăsc din transformarea în excedent, când a unei părți, când a alteia, a populației muncitoare în vechea ei modalitate de ocupare. Limita ei este timpul excedentar al muncitorilor. Timpul excedentar absolut — pe care îl câștigă societatea — nu o privește. Dezvoltarea forțelor productive este importantă pentru ea numai în măsura în care sporește timpul de muncă suplimentar al clasei muncitoare, nu în măsura în care reduce timpul de muncă pentru producția materială în general; astfel, ea se mișcă în opoziție cu aceasta.3
Din logica dezvoltării capitaliste schițată aici — a acumulării prin producerea plusvalorii relative — decurg inevitabil trei întrebări.
În primul rând: de ce a supraviețuit capitalismul până astăzi, în ciuda limitei sale imanente absolute?
În al doilea rând: de ce este capitalul, inclusiv reprezentanții săi teoretici, orb față de propria sa limită, față de tendința de reducere a valorii totale create la nivel social?
În al treilea rând: de ce teoria marxistă însăși a abandonat această temă, necontinuând concretizarea și radicalizarea ei dincolo de Marx?
Aceste întrebări urmează acum să fie tratate pe scurt.
6. Expansiunea istorică a capitalului
Producția plusvalorii relative se referă la raportul dintre partea capitalistă din valoarea nou creată și costurile de reproducere ale forței de muncă pentru fiecare muncitor individual, dar nu la cantitatea absolută de muncitori salariați folosiți și, prin urmare, nici la masa absolută a plusvalorii, care se reduce în mod necesar odată cu scăderea valorii create în termeni absoluți. Astfel apare situația că „aceleași motive care permit sporirea gradului de exploatare a muncii interzic exploatarea, cu același capital total, a unei cantități de muncă la fel de mari ca înainte. Acestea sunt tendințele contradictorii care, în timp ce acționează în direcția creșterii ratei plusvalorii, acționează simultan și în direcția scăderii masei plusvalorii produse de un capital dat și, prin urmare, a ratei profitului.”. (4)
Rezultă de aici pentru capital necesitatea imperativă de a crește în mod constant, adică reducerea masei absolute de plusvaloare prin creșterea ratei relative a plusvalorii trebuie compensată prin reproducerea capitalului nu pe o scară constantă, ci pe una extinsă — ceea ce generează însăși necesitatea unei acumulări nelimitate („creștere”). Dezvoltarea se amplifică continuu: în timp ce capitalul elimină munca vie imediată, raportat la un anumit nivel de producție, el trebuie simultan să absoarbă mai multă muncă vie imediată raportată la un nivel de producție extins. Pentru aceasta, capitalul are însă nevoie de un „spațiu” social — un teritoriu încă neacaparat de el, în care să poată pătrunde istoric.
Când acest proces de expansiune întâlnește obstacole și capitalul nu mai poate, fie și temporar, să absoarbă mai multă muncă vie de producție decât a eliminat prin dezvoltarea tehnologică, atunci această „transformare în excedent, când a unei părți, când a alteia, a populației muncitoare în vechea ei modalitate de ocupare” duce la „crize periodice”. Într-un asemenea caz, „creșterea ratei plusvalorii” mijlocită tehnologic și material conduce de fapt la scăderea „masei plusvalorii produse de un capital dat și, prin urmare, a ratei profitului” — adică producția încetează să mai fie profitabilă ca producție capitalistă și tinde să se oprească, atâta timp cât rămâne în mâinile capitalului. Prin urmare, „tendința de scădere a ratei profitului” trebuie înțeleasă ea însăși ca o determinare formală a crizei, al cărei conținut ultim se află în dezvoltarea forței productive materiale și în opoziția sa absolută față de forma valorii în producție. Criza este doar parțială, periodică și, deci, temporară, atâta timp cât capitalul reușește să depășească obstacolul extinderii sale și să absoarbă din nou mai multă muncă vie de producție decât a eliminat anterior. În acel moment, scăderea ratei profitului este suspendată și se oprește.
Caracterul „tendențial” al acestei scăderi nu trebuie înțeles ca un proces continuu, ci ca o discontinuitate istorică: ea este, în principiu, înscrisă în dezvoltarea forței productive a procesului material de muncă, dar poate fi mereu depășită atâta timp cât capitalul este capabil să înceapă un nou ciclu de acumulare printr-o nouă extindere a masei absolute de muncă vie folosită în producție.
Conceptul acestei reproduceri extinse, al acumulării sau al expansiunii capitalului rămâne gol și neclar atunci când acest proces de extindere este privit doar în forma sa valorică și raportat exclusiv la forma valorii a producției, fără a fi corelat în mod sistematic cu conținutul material al acestei expansiuni. Numai în acest caz procesul de acumulare nu mai poate fi înțeles în mod coerent ca fiind finit, deoarece bogăția abstractă, sub forma banului, este prin esență nelimitată și continuă, în timp ce conținutul material este istoric absolut limitat. Totuși, nu există acumulare fără un suport material, oricât de mult ar reprezenta acest lucru idealul capitalului. Extinderea procesului de absorbție a muncii vii imediate trebuie să se raporteze la un asemenea conținut și suport material, care pot fi urmărite istoric în mod concret, din mai multe perspective. Pe de o parte, terenul expansiunii capitalului se manifestă prin cucerirea treptată a tuturor ramurilor de producție care existau anterior și independent de el, adică prin transformarea producției de subzistență și a producției simple de mărfuri în producție capitalistă. Din nou, ca și în cazul „științificizării” procesului de muncă, trebuie reamintit cât de tânăr este, de fapt, acest proces din punct de vedere istoric și cât de mult timp a fost necesar pentru ca el să se dezvolte lent, începând din industria textilă, până a cuprins toate ramurile producției.
„Științificizarea” producției și transformarea ramurilor inițial necapitaliste (meșteșuguri, agricultură) în ramuri capitaliste formează împreună un singur proces general: capitalizarea micii producții necapitaliste antrenează automat științificizarea acesteia, iar cu cât mai multe ramuri de producție sunt cuprinse de capital, cu atât mai amplu devine agregatul social general al științificizării. Dacă acest proces este înțeles într-un mod rigid, definitoriu, din neînțelegerea faptului că puterea de abstracție a lui Marx nu a anticipat ideal logic istoria dezvoltării capitalului, ci ar fi reflectat doar o logică structurală fixă a acestuia (o neînțelegere posibilă doar din captivitatea în fetișul valorii), atunci orizontul temporal se deplasează: procesul nu mai este înțeles ca având un început și un sfârșit obiectiv, ci doar ca o „repetare a aceluiași” cu diverse modificări.
În realitate, procesul de capitalizare a ramurilor de producție a continuat, chiar și în cele mai avansate țări industriale capitaliste, târziu în secolul al XX-lea; în Germania el a atins punctul culminant abia după al Doilea Război Mondial. Gradul de dependență salarială din totalul populației active poate fi luat ca indicator al acestui proces (chiar dacă munca salariată include, desigur, și domenii neproductive în care capitalismul s-a extins sau pe care le-a creat de la zero). Astfel, gradul de saturație al capitalizării în țările capitaliste centrale a fost atins abia în anii 1960, când între 70% și 90% din populația activă devenise dependentă de salariu.
Pe de altă parte, în cursul dezvoltării capitaliste, eliminarea muncii umane din procesul direct de producție a fost constant depășită de absorbția contrară a muncii vii în noi ramuri de producție, destinate satisfacerii unor noi nevoi. Și aici pot fi distinse mai multe faze ale dezvoltării capitaliste, iar cel de-al Doilea Război Mondial și deceniile care i-au urmat au adus un nou val de acumulare a capitalului. Numai prin inovațiile științifico-tehnologice generate de război au pătruns în producția de masă și în consumul de masă anumite produse care anterior erau fabricate mai degrabă ca bunuri de lux pentru o elită restrânsă: automobilele, electrocasnicele, apoi electronica de divertisment etc. Toate aceste produse și-au atins maturitatea tehnologică și faza de producție în masă abia în anii 1950 și 1960. Devine vizibil aici un nivel al științificizării în care dezvoltarea forței productive, pe de o parte, elimină munca vie din numeroase ramuri tradiționale și transformă astfel în “excedent, când a unei părți, când a alteia, a populației muncitoare în vechea ei modalitate de ocupare”, dar doar pentru a crea noi ramuri de producție sau pentru a maturiza altele slab dezvoltate, făcându-le apte pentru „ieftinire” și producție de masă. În acest fel, mase largi de muncă vie sunt din nou absorbite în producția capitalistă, iar „populația muncitoare devenită excedentară” este reintegrată într-o scară extinsă a producției de valoare și plusvaloare.
Ambele forme esențiale ale procesului de expansiune capitalist au început astăzi să atingă limite materiale absolute. Gradul de saturație al capitalizării a fost atins în anii ’60; această sursă de absorbție a muncii vii s-a epuizat definitiv. În același timp, contopirea tehnologiei științelor naturii cu știința muncii, în cadrul microelectronicii, implică un nou nivel fundamental în transformarea procesului material de muncă. „Revoluția microelectronică” nu elimină munca vie doar într-o anumită tehnică de producție, ci pentru prima dată o face pe scară largă, traversând toate ramurile de producție și cuprinzând chiar și sectoarele neproductive. Acest proces abia a început și va atinge adevărata sa amploare abia în a doua jumătate a anilor ’80; probabil va continua până la sfârșitul secolului și dincolo de el. În măsura în care, în cadrul acestui proces, apar noi ramuri de producție — cum ar fi în domeniul microelectronicii înseși sau al biotehnologiei —, acestea sunt prin natura lor puțin intensive în muncă directă. Astfel se prăbușește mecanismul istoric de compensare a limitei interne absolute a modului de producție capitalist, înscrisă în producerea plusvalorii relative.
Eliminarea în masă a muncii vii de producție, ca sursă a creării de valoare, nu mai poate fi compensată prin apariția de noi produse „ieftinite” pentru producția de masă, deoarece această producție de masă nu mai este însoțită de reabsorbția populației muncitoare „excedentară” în alte sectoare. Astfel, raportul dintre eliminarea muncii vii prin științificizare, pe de o parte, și absorbția acesteia prin procese de capitalizare sau prin crearea de noi ramuri de producție, pe de altă parte, se răstoarnă istoric în mod ireversibil: de acum înainte, se va elimina necruțător mai multă muncă decât poate fi absorbită. Toate inovațiile tehnologice viitoare vor continua doar în direcția eliminării suplimentare a muncii vii, iar toate noile ramuri de producție ce vor apărea vor fi, de la început, concepute cu tot mai puțină muncă umană directă.
Ieşirea obiectivă a producţiei sociale din limitele „obiectualităţii valorii” fictive trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se manifeste şi la suprafaţa fenomenală cu toată forţa. Ideea că o marfă, ca produs material vizibil, ar fi o „obiectualitate a valorii” a devenit pentru indivizii abstracţi ai producţiei de mărfuri un reflex atât de adânc înrădăcinat, încât până şi „marxiştii” uită uneori ce este de fapt “valoarea”: o ficţiune socială reală, reprezentarea „întrupată” a muncii umane în procesul imediat de producţie. E suficient, aşa cum fac Habermas și alții, să se elimine atributul „imediat” și să se atribuie chiar muncii direct sociale — care pătrunde doar indirect și nediferențiat într-o multitudine de produse simultan — o misterioasă „creare de valoare”, pentru a ajunge la același rezultat fetișist și a rata complet caracterul exploziv al problemei.
Faptul că conținutul valorii dispare din punct de vedere social nu înseamnă nicidecum că formele de relație socială care derivă din el s-ar dizolva pur și simplu. De ele sunt inseparabil legate interesele exploatatoare. Capitalul, care are în nucleul său „temelia mizerabilă” (Marx) a bogăției ca exploatare a muncii vii, dar care, prin propria sa mișcare, dizolvă această temelie, va încerca — și trebuie să încerce — cu toată violența să „păstreze valoarea ca valoare”, adică să mențină forma goală, rămasă fără conținut social, ca formă generală a relațiilor sociale. Aceasta nu poate avea decât consecințe catastrofale, sub forma unor coliziuni sociale majore.
Noua și finala criză a capitalismului se deosebește fundamental de toate crizele anterioare. Toate crizele precedente au fost crize de creștere ale capitalului, care au putut întrerupe doar temporar procesul de acumulare; noua criză, însă, se dovedește a fi sfârșitul procesului însuși de acumulare a bogăției abstracte, deoarece bogăția materială concretă nu mai poate fi produsă în interiorul limitelor raportului de valoare. Această criză nu mai este, așadar, o criză temporară de supraacumulare sau supraproducție, ci o criză a producției de valoare ca atare — din care capitalul nu mai are nicio ieșire posibilă.
Faptul că această criză, care în anii ’70 a pus capăt fazei de acumulare și prosperitate generală de după al Doilea Război Mondial, promite, prin natura ei, să devină o astfel de criză finală a capitalului și se distinge în trăsăturile sale fundamentale de toate procesele de criză anterioare, poate fi deja observat la suprafață în două fenomene noi.
Pentru prima dată, criza nu începe doar ca o criză de piață a capitalului și a mărfurilor, ci devine vizibilă ca o criză a banilor înșiși. Inflația — aproape necunoscută ca termen înainte de Primul Război Mondial și izbucnită exploziv după războaiele mondiale, mai ales în Germania, ca urmare a economiei de război etatizate — a devenit între timp o constantă, atât în țările imperialiste, cât și în “Lumea a Treia”. Faptul că nu doar produsele își pierd valoarea în lupta concurențială, ci și că banii înșiși sunt devalorizați, la scară socială și globală, are o cauză foarte simplă: bogăția materială, odată cu uriașa dezvoltare a forțelor tehnologice de producție, nu mai poate fi exprimată în marfa monetară reală, aurul. Până la Primul Război Mondial, etalonul aur era general: bancnotele tuturor marilor puteri industriale erau direct convertibile în aur. De atunci, productivitatea materială a depășit tot mai mult marfa-bani reprezentată de aur; ultima legătură cu standardul aur a fost ruptă la începutul anilor ’70, odată cu abandonarea sistemului Bretton Woods — adică și dolarul, ca monedă mondială, a fost definitiv decuplat de la aur. Aceasta nu înseamnă altceva decât abolirea treptată a banilor ca marfă, deoarece hârtia-monedă emisă în masă, fără acoperire în aur, nu mai conține nicio substanță reală de valoare (cu excepția — neglijabilă — a muncii implicate în fabricarea ei). Acest lucru este acum valabil nu doar pentru moneda de hârtie, ci și pentru banii „scripturali”, creați prin simplă contabilizare, și cu atât mai mult pentru o invenție juridico-fantastică precum moneda mondială artificială “Drepturile Speciale de Retragere” (DST) ale Fondului Monetar Internațional, care circulă doar între băncile centrale. Dispariția substanței de valoare a banilor reflectă însă doar dispariția tendențială a valorii în sine — ieșirea producției materiale din limitele valorii.
Aceasta nu înseamnă nicidecum că vechea concepție a economiștilor vulgari, criticată de Marx, potrivit căreia banii ar avea doar o „funcție pur tehnică”, a devenit realitate, ci dimpotrivă: modul de producție și de circulație bazat pe bani își pierde din ce în ce mai mult conținutul real, iar ficțiunea socială a valorii devine ireală, dezvăluindu-și chiar la suprafață caracterul fictiv. Valoarea se transformă într-o cochilie goală, care nu mai poate cuprinde conținutul material. Capitalul, politicienii și experții capitaliști încearcă, desigur, prin toate mijloacele, să „păstreze valoarea ca valoare” și să salveze abstracția banilor ca abstracție reală, cu orice preț: manipulările monetare și financiare devin tot mai complexe, sofisticate și lipsite de credibilitate. În doar câțiva ani de la abandonarea sistemului Bretton Woods, sistemul monetar și de credit internațional a fost deja de mai multe ori în pragul colapsului — iar acest colaps, care se va manifesta sub forma unei prăbușiri bancare globale, a unui colaps al sistemului de credite internaționale și a unui val de „reforme monetare” ce vor echivala cu exproprierea efectivă a unor mase largi de oameni, nu va putea fi amânat la nesfârșit. Noua dimensiune a unei crize istorice finale a capitalului se va impune, mai devreme sau mai târziu, tocmai prin latura monetară, ca o insolubilă „criză a banilor”, chiar dacă va fi temporar amânată de multiplele încercări de intervenție ale tehnicienilor monetari și financiari.
Al doilea fenomen fundamental nou, prin care se anunță sfârșitul logicii capitaliste, este apariția, începând cu mijlocul anilor ’70, a unui șomaj de masă independent de ciclul economic — un șomaj care a crescut necontenit, aproape indiferent față de evoluția conjuncturală, și care, după toate aparențele, va continua să crească. De-a lungul dezvoltării capitalului, un asemenea proces părea să se manifeste temporar în mai multe rânduri, dar de fiecare dată a fost contracarat de un nou val de acumulare. În linii mari, nivelul șomajului urma ciclul de acumulare al capitalului, determinat de absorbția și respingerea forței de muncă vii în procesul imediat de producție capitalist. Această lege, valabilă până atunci, a fost suspendată în toate țările capitaliste centrale de mai bine de un deceniu. Chiar și economiștii burghezi serioși recunosc acum existența unui trend ireversibil, care până la sfârșitul secolului va produce cifre apocaliptice ale șomajului și prăbușirea iremediabilă a „plasei sociale de siguranță” bazate pe economia monetară. Toată retorica politicienilor burghezi despre un „nou avânt” sau o „consolidare a economiei mondiale” trebuie judecată în lumina acestei logici necruțătoare.
„Redresarea” economică din mijlocul anilor ’80, limitată la câteva țări cu cea mai avansată productivitate, a lăsat șomajul de masă practic neatins chiar și în aceste state; faptul că el pare în prezent să stagneze și nu a crescut deja mult mai mult se datorează mai degrabă trucurilor statistice și manipulărilor birocrațiilor capitaliste ale muncii — care trebuie să ofere publicului o imagine cât mai cosmetizată a realității — decât unei opriri reale a „procesului de eliberare” a muncii vii din producția imediată. În plus, valul decisiv al transformării microelectronice a producției, în numeroase ramuri industriale și chiar în majoritatea sectoarelor neproductive, încă nu a venit. Orice viitor „reviriment” economic, oricât de parțial, nu va mai putea opri creșterea șomajului de masă.
Ar trebui răspuns acum obiecției, probabil inevitabile, potrivit căreia teoria schițată aici despre „devalorizarea valorii” ar fi greșită, iluzorie sau poate chiar „utopică”, deoarece ar presupune automatizarea totală a producției — o “fabrică-fantomă fără oameni” — ca medie socială. O asemenea obiecție este naivă, pentru că ignoră logica acumulării capitaliste determinată de producerea plusvalorii relative și rămâne blocată în definiții rigide. Prăbușirea raportului de valoare nu începe abia atunci când ultimul muncitor este eliminat din producția imediată; ea începe exact în momentul istoric în care raportul general dintre eliminarea și reabsorbția muncii vii directe începe să se inverseze — adică din clipa (și în măsura) în care mai multă muncă vie este eliminată decât reabsorbită.
Cel mai probabil, acest „punct” — dacă putem vorbi de un asemenea prag — se află deja în trecut, undeva între începutul și mijlocul anilor ’70: nu întâmplător, în această perioadă au avut loc atât prăbușirea sistemului monetar Bretton Woods, cât și începutul șomajului tehnologic de masă. Desigur, nu trebuie imaginată prăbușirea raportului de valoare ca un act brusc și unic (deși prăbușiri bruște și spectaculoase — precum colapsuri bancare, falimente în lanț etc. — vor face parte din acest proces), ci ca un proces istoric, o întreagă epocă, poate de mai multe decenii, în care economia mondială capitalistă nu va mai putea ieși din vârtejul crizelor și al proceselor de devalorizare, al creșterii șomajului de masă și al inevitabilelor lupte de clasă grave care vor urma, mai devreme sau mai târziu. Această evoluție decide, în cele din urmă, și o veche dezbatere privind capacitatea capitalismului de a „dezvolta continuu forțele productive”. În mod surprinzător, această problemă a fost formulată aproape întotdeauna în termeni materiali: dacă sistemul capitalist poate continua să dezvolte forța productivă concretă, dacă poate împinge procesul de științificizare dincolo de un anumit prag, chiar și în „stadiul său monopolist”. În funcție de răspunsul dat, era apoi evaluată „șansa de supraviețuire” a capitalismului.
Din perspectiva determinărilor conceptuale dezvoltate până acum, se vede limpede cât de greșită este însăși această întrebare și cât de profund denaturează ea atât marxismul autentic, cât și logica obiectivă a capitalului. Nu este atinsă limita dezvoltării forțelor productive, ci limita obiectualității valorii. Capitalismul nu doar că poate continua să dezvolte forțele productive materiale, ci este chiar obligat, prin propria sa logică internă, să o facă necontenit. „Limita capitalului este capitalul însuși” (Marx) — adică valoarea. Capitalul nu se prăbușește obiectiv din cauza dezvoltării forței productive materiale ca atare, ci din cauza constrângerii de a închide aceste uriașe potențialități sociale ale științei și tehnologiei în limitele valorii. Numai în acest sens trebuie înțeleasă afirmația marxistă potrivit căreia capitalismul trebuie să piară din cauza „dezvoltării forțelor de producție”.
7. Răsturnarea prin intermediul concurenței
De ce nu poate capitalul să recunoască faptul că, prin producerea plusvalorii relative prin dezvoltarea forței productive, își sapă istoric propriul mormânt? Am arătat deja că categoria plusvalorii relative (și a plusvalorii în general) nu este o categorie a suprafeței, care ar putea apărea în conștiința reprezentanților capitalului financiar aflat în proces de valorizare. Motivul ultim se află în faptul că capitalul nu poate apărea niciodată cu adevărat drept capital total, ci întotdeauna – indiferent de formă – doar drept capital individual aflat în competiție. Categoria valorii presupune categoria schimbului și, prin urmare, existența unor producători privați formal independenți din punct de vedere economic. Chiar și formele avansate de „capitalism de stat”, în care statul apare nu doar ca un „capitalist total ideal”, ci din ce în ce mai mult drept un „capitalist total real”, nu pot aboli această condiție de bază. Atâta vreme cât raportul de valoare există social, iar producția are o formă de obiectualitate a valorii – ceea ce se exprimă, la rândul său, în forma banilor ca formă generală a schimbului –, poziția întregului, a totalității procesului social de reproducere, rămâne o imposibilitate practică. Statul și instituțiile sale pot ocupa acest punct de vedere doar formal și exterior, nu și în conținut. Statul însuși este expresia separării economice a producătorilor sociali parțiali și a lipsei lor de socialitate reală în producție. Prin urmare, pe toate nivelurile, momentele concurenței trebuie să se regenereze neîncetat, asemenea capetelor Hidrei — inclusiv în relațiile dintre state. Pentru capitalul individual, procesul total apare doar din propria perspectivă, ca participare la lupta pentru piețe; pentru statul capitalist drept „capitalist total” ideal (și din ce în ce mai „real”, dar doar într-un sens exterior, formal-valoric), ca reprezentant al capitalului național în lupta pentru piețe și sfere de influență; iar pentru un bloc imperialist, ca alianță a mai multor capitaluri naționale în confruntarea cu alte blocuri concurente pentru piețe, zone politice și militare de influență.
În aceste lupte de concurență, desfășurate pe toate nivelurile suprafeței fenomenale, procesul de producere a valorii nu se prezintă nicidecum așa cum este definit în conceptul teoretic al reproducerii sociale totale — un punct de vedere pe care, practic, nimeni nu îl ocupă. Din perspectiva reproducerii totale, mișcarea contradictorie a producției plusvalorii relative — o mișcare care tinde să se autodizolve — devine vizibilă; însă din perspectiva capitalului individual aflat în concurență, ea dispare complet din câmpul vizual. În cadrul reproducerii totale, producerea plusvalorii relative apare ca un proces absurd, deoarece, în timp ce crește rata plusvalorii, ea produce simultan o reducere a masei plusvalorii. Aceasta este valabil nu doar teoretic, ci și practic — însă numai pentru procesul global, nu pentru fiecare capital individual în parte. Pentru capitalul particular, creșterea individuală a ratei profitului („supraprofitul”) obținută prin dezvoltarea forțelor productive nu este plătită cu o scădere corespunzătoare a masei profitului.
Logica dezvoltării forțelor productive constă în producerea unei cantități mai mari de produse într-un timp egal, cu o cantitate mai mică de muncă umană. În termeni abstracți — adică, privit izolat, pentru fiecare capital în parte — s-ar putea observa și la acest nivel mișcarea contradictorie a plusvalorii relative: se extrage mai multă valoare per muncitor, dar masa absolută a valorii nou create scade, deoarece, în ansamblu, este utilizată mai puțină muncă vie. Totuși, această analiză rămâne abstractă, deoarece capitalul individual nu se reproduce niciodată izolat, ci în relația concurențială cu celelalte capitale. Producerea plusvalorii și realizarea ei în circulație — adică în procesele de schimb de pe piață — nu coincid. Devine, așadar, necesar să clarificăm ce se întâmplă între producție și realizare, în sfera circulației, prin intermediul raporturilor de concurență.
Dacă un capital individual își dublează forța productivă a ansamblului său de producție (munca moartă, sub formă de mașini, și munca vie nu sunt diferențiate din perspectiva sa, ci apar ambele drept factori de cost, „input”), reducând simultan cantitatea de muncă vie, rezultatul inițial este o scădere a costurilor de „input” (inclusiv amortizarea noii mașinării îmbunătățite), în timp ce volumul material al producției — cantitatea de bunuri produse — se dublează. Totuși, asupra acestei cantități sporite de produse revine, din cauza reducerii muncii vii, o masă totală de valoare mai mică — și, implicit, fiecare produs individual conține mai puțină valoare decât înainte. Această scădere a masei absolute de valoare se manifestă însă doar pentru capitalul individual care a crescut productivitatea. Fiecare produs al acestui capital conține mai puțină valoare decât produsul echivalent al unui capital situat la media socială, dar pe piață este valid doar acest nivel mediu al valorii.
În privința expresiei monetare a valorii mărfii — singura care contează practic —, situația pare inversată: pentru capitalul mai productiv, expresia monetară a valorii produselor sale este de fapt dublă, deoarece el aduce pe piață o cantitate dublă de bunuri care sunt încă evaluate la valoarea medie socială a acelui produs. Desigur, acest rezultat monetar este inițial doar un preț de ofertă, nu încă o valoare realizată prin vânzare, întrucât întreaga cantitate dublată de marfă întâlnește o piață cu o capacitate de cumpărare limitată. Totuși, capitalul mai productiv are acum un avantaj major față de ceilalți participanți de pe piață: el dispune de un spațiu larg de manevră pentru a reduce prețul, astfel încât să-și poată vinde întreaga producție dublată. Chiar și dacă este nevoit să vândă această cantitate dublă de produse sub valoarea lor monetară medie actuală, pentru a cuceri partea de piață necesară, raportul dintre costurile totale de „input” și rezultatul absolut de „output” — adică randamentul — s-a modificat radical în favoarea sa.
Aici devine evidentă răsturnarea raportului real social total prin mișcarea concurenței. În cadrul reproducerii totale a capitalului, orice reducere a muncii vii productive — indiferent unde are loc — duce, în mod firesc, și la reducerea masei totale de valoare. Însă tocmai capitalul care realizează această reducere a muncii vii își însușește, individual, un profit mai mare. Faptul că procesul real apare răsturnat, la suprafața pieței, din perspectiva capitalului individual, se datorează „fluidității” valorii de schimb abstracte, a banilor, în contrast cu rigiditatea și greutatea masei materiale de produse. Masa valorii încorporate în bunuri materiale și masa mărfii „lichide” — adică a banilor — se află într-un raport de echilibru mereu „oscilant”, realizat prin disproporții constante, raport care capătă forme extrem de complexe la nivelul pieței mondiale.
Dacă industria auto germană și cea japoneză dezvoltă o productivitate a muncii mai mare decât cea britanică, aceasta înseamnă, în sine, că fiecare automobil produs în Germania și Japonia conține o cantitate mai mică de muncă umană abstractă — adică o masă mai mică de valoare — dacă luăm ca bază ficțiunea socială reală a „obiectivității valorii” lucrurilor. De asemenea, aceasta înseamnă că, în ansamblu, industria auto din Japonia și Germania generează o masă totală de valoare mai mică decât cea din Anglia, cel puțin atâta vreme cât nu sunt extinse capacitățile de producție. Însă la suprafața pieței, situația apare exact invers: tocmai datorită productivității lor superioare — adică datorită aplicării mai reduse a muncii vii —, capitaliștii germani și japonezi produc „mai ieftin” decât cei englezi, acesta fiind singurul criteriu care interesează „rațiunea economică” vulgară a burgheziei. Astfel, ei pot oferi bunurile la un preț mai mic pe piață, pot elimina concurența engleză și, în același timp, pot înregistra un supraprofit în bilanțul lor total.
În realitate s-a întâmplat următorul lucru: în pofida unei creări efective mai mici de valoare, capitaliștii din industria auto germană și japoneză au reușit, pe piață — în procesul de realizare a plusvalorii — să atragă către ei o masă mai mare de marfă „lichidă” (adică bani) decât cei englezi. Cu alte cuvinte, ei și-au însușit efectiv o parte din plusvaloarea produsă în Anglia, printr-un proces de redistribuire pe piața mondială. Astfel, la suprafața pieței, răsturnarea mișcării reale se prezintă sub forma paradoxală în care acel capital care, prin productivitate mai mare și eliminarea muncii vii imediate, reduce masa totală de valoare a capitalului global (ceea ce, ca atare, nu interesează niciun capital particular) — deci, simbolic, taie creanga de sub propriul sistem — este „răsplătit” cu supraprofituri și cote de piață mai mari. În schimb, capitalul care utilizează mai multă muncă vie (per marfă) și astfel contribuie la menținerea masei totale de valoare și a valorii ca valoare este „pedepsit” prin pierderea cotelor de piață și prin nerecuperarea plusvalorii produse.
În totalitatea acestui proces de redistribuire, legea implacabilă a valorii își impune efectul prin faptul că industria auto engleză rămâne cu o parte din produsele sale nevândute — produse care devin „doar” bunuri de folosință materială, dar care nu mai pot conta ca valori de schimb. Destinul acestor bunuri „devalorizate” este limpede: ele nu sunt, desigur, oferite săracilor, ci mai întâi stocate, apoi — în funcție de natura lor materială — distruse complet sau reprocesate în materii prime și semifabricate: presate, topite, arse, aruncate în mare etc. În orice caz, sunt distruse ca bunuri de folosință, pentru că nu au găsit har înaintea reginei mărfurilor — banul. Pe tot globul, zi de zi și oră de oră, pe o scară mereu crescândă, se distrug deliberat bunuri de folosință de toate felurile. Umanitatea aduce jertfe zeului întunecat și neînțeles al propriei sale socializări — legii valorii de schimb —, sacrificând, într-o nebunie tot mai accelerată, hecatombe de muncă împietrită în obiecte. Zeii antici, văzând asta, ar păli de invidie. Această nebunie devine posibilă doar prin separarea dintre producție și circulație, prin „fluiditatea” banului și prin redistribuirea permanentă, mediată de concurență, a plusvalorii pe piața mondială.
Această răsturnare produsă de concurență este, așadar, cea care orbește capitalul în fața consecințelor fatale ale propriului său proces, la nivelul reproducerii sociale totale. Abia astfel devine limpede ceea ce scrie Marx despre capital ca proces al propriei sale auto-aboliri obiective:
“În aceeași măsură în care timpul de muncă — simpla cantitate de muncă — este stabilit de capital ca element unic determinant, în aceeași măsură munca imediată și cantitatea ei încetează să mai fie principiul determinant al producției — al creării valorilor de întrebuințare — și este redusă, atât cantitativ, la o proporție tot mai mică, cât și calitativ, la un moment indispensabil, dar subaltern, în raport cu munca științifică generală, cu aplicarea tehnologică a științelor naturii pe de o parte, și cu forța productivă generală ce rezultă din structura socială a producției totale, care apare ca un dar natural al muncii sociale (deși este un produs istoric). Astfel, capitalul lucrează la propria sa desființare ca formă dominantă a producției.”4
Logica autoabolirii capitalului a rămas, timp de aproape o sută de ani, acoperită de umbră, atâta vreme cât procesul de expansiune al capitalului mai găsea teren pentru a-și continua mișcarea — fie prin capitalizarea ramurilor de producție necapitaliste, fie prin crearea de noi industrii intensive în muncă. Astăzi, când acest proces de expansiune începe să atingă limite absolute, răsturnarea prin intermediul concurenței nu este nicidecum depășită, ci dimpotrivă: concurența se înăsprește, iar procesul de științificizare se accelerează și mai mult, cu toate consecințele sale sociale generale.
Încă de la începutul anilor ’70 — adică din acea fază a “răsturnării” logicii istorice a capitalului, care până azi nu a fost cu adevărat înțeleasă — se poate observa tendința unui proces inexorabil de restrângere a pieței mondiale. A început o nouă etapă (pe care, în baza deducției de până acum, o consider finală) a „luptei pentru piețe”, o etapă care nu mai poate fi depășită nici prin mijloace economice, nici politice sau militare. La periferia societăților industriale capitaliste — în țări precum Spania, Portugalia, Grecia etc. — și parțial chiar în nucleele imperialiste, precum Franța, Italia sau Marea Britanie, procesul nemilos de redistribuire a plusvalorii, care la scară mondială se micșorează odată cu noul stadiu material al socializării producției, a condus deja la agonia unor întregi ramuri industriale. Nici Republica Federală Germania nu a rămas între timp neatinsă (criza siderurgiei, a șantierelor navale etc.).
Cei aflați în frunte — “câștigătorii crizei” din acest proces de redistribuire tot mai restrâns, în special Japonia, Republica Federală Germania și, cu unele rezerve, Statele Unite — încearcă să invoce un nou “boom” economic și să nege consecințele “ucigătoare de locuri de muncă” ale noilor tehnologii socializante. În aparență, răsturnarea produsă de concurență face să pară că “învingătorii” procesului mondial de realizare și redistribuire a plusvalorii nu doar că își mențin pozițiile, ci chiar își extind temporar capacitățile de producție, “creând noi locuri de muncă” și mărind ușor masa absolută de plusvaloare generată în propria țară. Această expansiune — reală pentru țările și capitalurile implicate — este însă, la nivelul reproducerii totale a capitalului mondial, doar o pseudo-expansiune.
Ea nu se bazează pe o extindere globală a capitalului, ale cărui limite istorice au fost deja atinse, ci exclusiv pe distrugerea altor capitaluri. „Locurile de muncă suplimentare” nu sunt create de microelectronică, ci prin anihilarea locurilor de muncă, a capitalului și a mărfurilor din alte țări și alte sectoare. Situația în care un capital poate crește doar pe seama altora — și nu prin expansiune într-un „teren liber” istoric —, fenomen care în perioadele anterioare ale dezvoltării capitaliste apărea doar în crizele periodice, devine acum o stare permanentă și ireversibilă. Răsturnarea prin concurență conduce astfel, în ultima epocă a raportului capitalist, inevitabil la o spirală a „războaielor comerciale” din ce în ce mai violente. Victoriile temporare ale Germaniei Federale și Japoniei pe câmpul de luptă al pieței mondiale se vor dovedi, mai devreme sau mai târziu, simple victorii à la Pyrrhus — în aceeași măsură în care piața mondială se destramă sub „cortina de fier” politică a protecționismului, care, în ciuda tuturor declarațiilor ideologice contrare, s-a extins constant încă din acei fatidici ani ’70. În acest fel, protecționismul sfârșește prin a sugruma chiar motorul creșterii economice a Japoniei și al Republicii Federale Germania: conjunctura exporturilor.
Deoarece măștile dramatice ale capitalului — inclusiv mișcarea sindicală — fetișizată în jurul valorii și a salariului — ca mască a capitalului variabil, se orientează doar după suprafața fenomenelor și acționează exclusiv în interiorul răsturnărilor reale generate de concurența de pe piața mondială, toate văd o singură „ieșire” și suflă în același horn: mai multă raționalizare! mai multă științificizare! să nu rămânem în urmă în cursa tehnologică! Și, într-un sens, au dreptate. Numai că fiecare mic avantaj câștigat pe piața mondială sapă, ironic, tot mai adânc groapa propriului sistem de valorizare a valorii al acestei lumi dincolo de care nu pot și nici nu vor să gândească. Ca măști dramatice ale autovalorizării valorii, popoarele vor oferi, în ultimele decenii ale secolului XX și la începutul secolului XXI, imaginea unei haite de lupi înnebuniți care se sfâșie între ei pentru resturi tot mai mici de valoare. Toate conflictele politice și, posibil, militare ale acestei noi epoci nu vor mai fi (doar) simple fenomene colaterale ale procesului de acumulare capitalistă, ci expresia directă a sfârșitului istoric al acestei acumulări — a arderii până la capăt a logicii capitaliste înseși. Astfel, raportul dintre economie și politică capătă o nouă calitate.
8. Criză și teorii ale crizei
În încheiere, vreau să discut pe scurt de ce teoria marxistă nu a reușit până acum să evidențieze dimensiunea reală, aflată cel puțin implicit în opera lui Marx, a logicii capitaliste și a crizei capitalismului. În acest context, sunt mai întâi de interes primele orientări istorice ale teoriei marxiste a crizei. Se știe că Marx nu a lăsat o teorie completă a crizei, în concordanță cu caracterul fragmentar al vastului său ansamblu teoretic. Al treilea volum din Capitalul și Teoriile despre plusvaloare, în care se găsesc observațiile esențiale privind teoria crizei, constau în întregime din astfel de fragmente neterminate. Această situație „editorială” inițială a făcut ca, în dezbaterea marxistă, diverse aspecte ale teoriei incomplete a crizei lăsate de Marx să fie izolate și absolutizate unele împotriva altora.
Cea mai veche etapă a interpretării marxiste a crizei, specifică celei de-a Doua Internaționale, se prezintă ca o teorie pură a supraproducției sau a subconsumului (Engels, Kautsky, Luxemburg). Pentru această teorie a supraproducției, criza rezulta — simplu spus — din contradicția dintre dezvoltarea productivității muncii, pe de o parte, și insuficiența puterii de cumpărare a maselor, limitată la valoarea forței lor de muncă, pe de altă parte.
Slăbiciunea acestei interpretări aparent evidente este dublă. În primul rând, ea derivă criza ca fenomen pur de circulație, nu din însăși producția de plusvaloare — de unde și până azi iluzia posibilității unei intervenții „politice” asupra procesului capitalist de reproducere (prin „întărirea puterii de cumpărare a maselor”) ca pretins remediu. În al doilea rând, ea presupune de fapt o reproducere simplă a capitalului total, nu reproducția istorică extinsă mediată prin producerea plusvalorii relative. Într-o simplă reproducere, contradicția dintre consumul limitat al maselor și dezvoltarea productivității ar deveni imediat evidentă; însă chiar și acest conflict manifest ar fi doar un fenomen derivat, explicabil prin tendința mai profundă de suprimare a valorii în însăși producția directă. În realitate însă, expansiunea efectivă și reproducția extinsă permanentă a capitalului (ca mecanism istoric compensator) au acoperit accesul la logica reală a dezvoltării capitalului, menținând astfel teoreticienii crizei ancorați într-o perspectivă limitată la sfera circulației.
Doar Rosa Luxemburg a încercat să introducă un moment istoric sistematic în teoria crizei, reprezentând-o ca logică de dezvoltare a capitalului cu limite absolute. Din păcate însă, conform abordării sale orientate exclusiv spre circulație, ea a formulat problema exact invers: nu ca pe o expansiune compensatorie a masei plusvalorii prin absorbția muncii vii pe o scară mereu extinsă, ci ca pe o presupusă alimentare a realizării plusvalorii capitaliste prin producători (sau consumatori) ne- ori pre-capitaliști. Astfel, în cadrul celei de-a Doua Internaționale a existat într-adevăr o concepție larg răspândită despre un posibil și chiar iminent „colaps al capitalismului”, însă doar ca idee vagă, fără o deducție conceptuală adecvată — cu atât mai puțin derivată din ruptura internă a conceptului de muncă productivă și din depășirea valorii ca obiectivitate. Cu excepția formei răsturnate la Rosa Luxemburg, ideea de „colaps” abia dacă a fost formulată explicit ca teorie. Prin urmare, ea a devenit o pradă ușoară pentru revizionismul bernsteinian, care putea să se sprijine simplist pe dezvoltarea de suprafață a unei noi faze de expansiune capitalistă la începutul secolului XX.
În contrast, ortodoxia kautskiană a rămas dogmatică, rigidă și defensivă — mai ales în problema „colapsului”. Bernstein îl acuza pe Marx că ar fi elaborat o „teorie a prăbușirii”, fără însă să o poată concretiza conceptual, invocând în schimb empiria potrivită (expansiunea capitalismului). Kautsky i-a răspuns anemic susținând pur și simplu că o asemenea „teorie a colapsului” nici nu există. Astfel, atât Bernstein, cât și Kautsky au văzut depășirea capitalismului exclusiv în acțiunea politico-socială a proletariatului, nu într-o prăbușire obiectivă a relațiilor capitaliste înseși. În esență, pozițiile lor diferă doar prin nuanțe. În contextul expansiunii imperialiste ascendente a capitalului, ideea de colaps a apărut ca un fel de credință naivă — asemenea credinței primilor creștini în revenirea iminentă a lui Mesia, împreună cu sfârșitul lumii și judecata finală. Puținii săi susținători teoretici și politici, precum Rosa Luxemburg, au fost marginalizați. Din acel moment se poate vorbi de un subiectivism reformist, care mai târziu avea să fie completat de un subiectivism revoluționar al „marxismului occidental” și parțial de cel al „Școlii de la Frankfurt”.
Bolșevismul rus nu putea, din motive ușor de înțeles, să aducă o schimbare în această privință. Lenin a apărat „obiectivitatea” ca atare, pe plan filosofic și politic, împotriva subiectivismului reformist și al celui „stângist-revoluționar”, dar era cel puțin la fel de departe de o teorie obiectivă a crizei și a colapsului ca social-democrații și revoluționarii occidentali. În lucrarea sa despre imperialism, teoria crizei este abia atinsă — și nu întâmplător. Rusia, care nici măcar nu era o societate capitalistă dezvoltată, se afla la o distanță imensă de epuizarea logicii capitaliste a acumulării, mult mai mare decât capitalismul occidental (un fapt care, de altfel, pare să rămână valabil până astăzi). Lenin nu dispunea, prin urmare, de niciun teren social care să-i permită o deducție conceptuală și o dezvoltare teoretică a teoriei marxiste a crizei. Nici în Est, nici în Vest — după cum am arătat mai sus — revoluțiile și mișcările revoluționare de la sfârșitul Primului Război Mondial nu s-au sprijinit pe vreo criză economică fundamentală, ci pe o zguduire generală a structurilor, provocată în primul rând de război, prin confruntările politice relativ autonome ale unui capital care, la scară istorică, se afla încă în fază de expansiune.
Lenin nu putea și nici nu trebuia, din punct de vedere teoretic, să urmărească altceva decât, în primul rând, analiza și descrierea unei anumite etape efectiv atinse — cea a capitalului imperialist, puternic concentrat și impregnat de elemente „statal-capitaliste” —, a cărui expansiune istorică, în ansamblu, nu se lovise încă de limite materiale absolute. Scopul său era să o prezinte drept baza obiectivă nu a unui colaps al procesului istoric de acumulare în sine, ci a confruntării politice dintre capitalele imperialiste naționale și a posibilității unei acțiuni politice conștiente a clasei muncitoare, care ar fi putut opri, la scară globală, dezvoltarea logicii capitaliste. Numai în acest sens a putut vorbi Lenin despre imperialism ca despre „ultima și cea mai înaltă etapă” a capitalismului.
În această privință, revoluția bolșevică — și caracterul ei specific socialist — a fost determinată în primul rând pe plan politic: atât în ceea ce privește nivelul redus al dezvoltării capitaliste din Rusia, cât și, într-un cadru mai amplu, situația internațională a dezvoltării globale a logicii capitaliste. Că pe această bază teoretică a leninismului nu putea fi elaborată o teorie coerentă a crizei este evident. Această lipsă s-a răzbunat imediat, prin faptul că Lenin s-a înșelat fundamental în privința maturității revoluției occidentale. Ar fi însă de-a dreptul meschin să i se reproșeze astăzi, retrospectiv, această eroare — o eroare greu de evitat, date fiind premisele teoretice de la care pornea. Ca revoluționar, el avea pe deplin dreptate să exploateze până la capăt toate posibilitățile oferite de teorie pentru situația revoluționară concretă din epoca sa. Astfel, accentul dezbaterii și polemicii marxiste s-a deplasat tot mai mult către sfera politicului, a cărei relativă autonomie a fost din ce în ce mai supralicitată, până la transformarea dogmatică a acesteia într-un domeniu rigid și la o separare conceptuală totală între economie și politică. Criza economică mondială de la începutul anilor 1930 a găsit, în consecință, teoria marxistă a crizei mai slabă ca oricând, cu arme teoretice ruginite și tocite.
Henryk Grossmann, care a reluat dezbaterea despre teoria colapsului formulată de Rosa Luxemburg și a încercat să o fundamenteze critic din nou, a rămas, la fel ca succesorul său Paul Mattick, destul de izolat și fără o legătură reală cu principalele curente teoretice marxiste. În critica lor față de Rosa Luxemburg, Grossmann și Mattick au făcut un pas corect, retrăgându-se din sfera circulației spre producția plusvalorii în sine și definind esența crizei drept supraacumulare a capitalului, care se manifestă în sfera circulației sub forma supraproducției, dar care nu este determinată în esență de aceasta. Totuși, acest progres teoretic a fost obținut cu prețul respingerii, odată cu forma greșită a teoriei Luxemburgiene fixată pe circulație, și a nucleului său fertil: concepția despre o logică istorică a dezvoltării capitalului cu limită absolută. Motivul se află în faptul că, deși Grossmann și Mattick au revenit la producție, ei nu au analizat contradicția dintre dezvoltarea materială a forțelor productive și obiectivitatea valorii în producție.
Prin urmare, au rămas, ca toate teoriile crizei de până atunci, imanente valorii și, în ultimă instanță, incapabili să localizeze contradicția chiar în conceptul de muncă productivă. Încercarea lui Grossmann de a menține totuși ideea unei teorii a colapsului s-a redus astfel la un calcul „imanent valoric” foarte discutabil, care, asemenea dezbaterilor anterioare, nu pornea de la deducția conceptuală a valorii și a muncii productive, ci de la schemele de reproducere din volumul al doilea al Capitalului — și, prin urmare, rămânea legată de medierile de suprafață ale pieței. Paul Mattick, în cele din urmă, nu a mai susținut explicit o teorie a colapsului dedusă în mod riguros, așa cum încercase Grossmann.
Rezultă astfel că întreaga teorie marxistă a crizei de până acum nu a depășit niciodată o perspectivă imanentă valorii și nu a preluat elementele din opera lui Marx care indică o depășire logic-istorică a raportului de valoare însuși. Problema crizei — atât în teoriile axate pe realizarea plusvalorii, cât și în cele privind producția acesteia — a fost tratată exclusiv în cadrul orizontului cantitativ al valorii, ca analiză a proporțiilor interne ale acesteia. Disproporționalitatea a fost înțeleasă doar cantitativ, în interiorul logicii valorii, și nu calitativ, ca tensiune între substanța materială [stofflich] și forma de valoare. Cu alte cuvinte: pentru aceste teorii, criza nu face caduc raportul de valoare ca atare, ci doar mecanismul său orb de reglare prin piață; nu se prăbușește valoarea însăși, ci doar echilibrul relativ al schimbului. În plan teoretic, reapar aici, în dezbaterea despre criză, aceleași limitări inițiale ale înțelegerii legii valorii.
Totuși, nu ar fi corect să reproșăm acestei tradiții o simplă abstracțiune neistorică: această limitare teoretică a fost expresia ideală a unei epoci în care raportul capitalului a trăit criza doar în interiorul propriilor granițe, fără să atingă pragul istoric dincolo de care raportul de valoare însuși trebuie să se prăbușească, în urma dezvoltării forțelor productive. Acest prag este atins abia astăzi, odată cu apariția noilor tehnologii de socializare directă a producției, în care știința aplicată asupra naturii și știința muncii fuzionează, scoțând pentru prima dată sistemul industrial din formele sale grosolane, embrionare. Conceptul eșuat de „postindustrialism” ratează complet acest proces real: din perspectivă istorică, capitalismul poate fi descifrat astăzi ca forma brută, neîndemânatică, imatură și în toate privințele impură a industriei cu adevărat sociale, care abia acum răsare din germenele capitalist — și, prin acest fapt, îl spulberă definitiv.
Stânga socialistă și comunistă este astăzi și mai nepregătită pentru criza iminentă — deja parțial manifestă — a raportului capitalist decât era la începutul anilor ’30. Noua epocă de acumulare și prosperitate de după al Doilea Război Mondial i-a epuizat complet forța logică, așa cum a lăsat și vechea mișcare muncitorească mutilată și emasculată. Ideea unei „teorii a colapsului” provoacă astăzi, chiar și printre așa-zișii radicali, doar o ridicare ironică din umeri, deși problema nu a fost niciodată clarificată teoretic, ci s-a pierdut în mlaștina empiriei superficiale. La fel, întrebarea privind determinările unei reproduceri sociale nemediate de valoare — și, prin urmare, fără bani —, prezentă la Marx și Engels, stârnește cel mult un zâmbet jenat în rândul stângii contemporane. Atât teoreticienii marxiști orientați spre filonul occidental, cât și cei ai filonului estic al vechii mișcări muncitorești, au refulat și uitat critica fundamentală a raportului de valoare; valoarea ca atare este acceptată inconștient ca o a doua natură.
Întreaga programatică, strategie și practică socialistă nu mai vizează abolirea valorii și, odată cu ea, a muncii salariate, ci doar forma mecanismului social de alocare reglat prin legea valorii. Rezultatul este opoziția plată între “plan” și “piață”, în care chiar conceptul de planificare socială rămâne subordonat fetișului valorii. De aici și neputința de a aboli individul abstract al producției de mărfuri, lucru pe care socialismul polițienesc „real” din Est îl arată în forma sa cea mai respingătoare. În lipsa unei înțelegeri teoretice, această problemă este apoi retroproiectată în „subiect”, ceea ce explică de ce dezbaterea despre alienare a Noii Stângi a degenerat în neoreligiozitate și spiritualism.
Chiar și radicalismul subiectiv-politic al stângii de după 1968 a trecut fără urme, fără ecou. Toate teoriile și propunerile stângii — fie ele marxist „ortodoxe”, fie socialiste, verzi sau alternative (precum cele ale lui André Gorz) — au în comun faptul că evită întrebarea esențială a abolirii raportului de valoare, atât în plan obiectiv, cât și subiectiv. Dar noua criză a capitalului, al cărei conținut este chiar dezvoltarea forțelor productive care desființează valoarea, nu poate fi rezolvată și nici măcar încetinită prin intervenții statale exterioare (keynesianism, capitalism de stat) sau prin bricolaje sociopolitice naive, precum modelele „economiei duale” (Gorz, Huber ș.a.). Nu vreau prin asta să minimalizez rolul subiectului; orice transformare reală trebuie să treacă prin subiectul social de clasă și prin medierile sale politice. Cu atât mai puțin ar trebui înțeleasă derivarea unei logici obiective și istoric actuale a colapsului capitalului ca un automatism mecanic al “tranziției spre socialism”. Dimpotrivă: este adevăratul opus al unei asemenea concepții.
Alternativa formulată de Marx — cea care include posibilitatea tranziției spre „barbarie” — devine abia astăzi cu adevărat actuală și inteligibilă. Un colaps nu este altceva decât un colaps; ce forme reale vor rezulta din el depinde întotdeauna, în ultimă instanță, de acțiunea și voința efectivă a oamenilor. Însă această voință nu poate acționa dincolo de condițiile obiective; ea trebuie să le înțeleagă în obiectivitatea lor, pentru a putea deveni eficientă în mod conștient. Totuși, s-a produs între timp o schimbare istorică fundamentală, care își are cauza în maturizarea deplină a raportului capitalist. Pentru vechea mișcare muncitorească — care și-a atins punctul culminant și șansa istorică la sfârșitul Primului Război Mondial —, obiectivitatea capitalului era, de asemenea, premisa acțiunii politice conștiente, dar într-un sens mai general decât astăzi. Logica capitalului nu se epuizase încă; ea putea fi oprită și depășită doar printr-o acțiune socială susținută de o conștiință înaltă a acestei logici. Această posibilitate a existat efectiv, dar mișcarea muncitorească occidentală, singura capabilă să o realizeze, nu a atins acel nivel de conștiință. Dar istoria nu s-a oprit aici. Chiar și logica neînțeleasă rămâne obiectivă, reală, acționând și făcându-se simțită — până când conștiința și voința sunt forțate să se conformeze obiectivității, pentru că nu mai există alternativă. Pe măsură ce logica capitalului se epuizează și se autodistruge, această constrângere începe să devină vizibilă. Dacă profetul nu a venit la munte, atunci muntele se mișcă și vine — înspăimântător și inevitabil — el însuși spre profet și nicio fugă nu-l va mai salva.
Trebuie așadar admis că există o diferență esențială între aceste situații:
– atunci când acțiunea proletară provoacă în mod conștient sfârșitul unui proces de acumulare capitalistă încă neepuizat în sine, și
– atunci când, dimpotrivă, conștiința și acțiunea clasei muncitoare sunt forțate de apariția obiectivă, independentă de voința actorilor, a sfârșitului istoric al posibilității de acumulare. În primul caz, clasa organizată exploatează conștient disproporționalitățile temporare și fricțiunile politico-militare ale ordinii existente pentru a o răsturna. Această posibilitate a trecut istoric nevalorificată, iar înapoi nu se mai poate întoarce.
În al doilea caz — cel care este acum istoric actual și, în mare parte, încă înaintea noastră —, ordinea capitalistă se prăbușește prin propriile ei contradicții duse la extrem, fără a genera simultan o nouă formațiune socială. Rolul subiectului și autonomia relativă a sferei politice nu dispar, dar punctul de plecare s-a schimbat radical. Celebrul îndemn “Hic Rhodus, hic salta!” — „Aici este Rodosul, aici sari!” — devine irevocabil realitate pentru stânga, dar într-un mod cu totul diferit de cum și-l imaginase.
Note
Michael Mauke, Die Klassentheorie von Marx und Engels, Frankfurt pe Main, 1970, p. 156. ↩︎
Jürgen Habermas, Technik und Wissenschaft als „Ideologie”, Frankfurt pe Main, 1968, p. 79 și urm. ↩︎
Karl Marx, Das Kapital, vol. III, Berlin (Est), 1965, p. 274. ↩︎
Karl Marx, Grundrisse der Kritik der Politischen Ökonomie, Berlin (Est), 1974, p. 587 și urm. (sublinierea R.K.). ↩︎
Ce crezi despre această postare?
Dacă ți-a plăcut, dă un share folosind unul dintre butoanele de mai jos.